Birou

24 februarie 2009

Marti. Abia azidimineaţă, i-am putut trimite lui Marin, primarul, prin internet, programul reuniunii festive de la Bucureşti. L-am întrebat dacă el deschide mail-ul sau altcineva şi mi-a spus că îl deschide cineva şi că mă sună dacă e vreo problemă, dar nu m-a sunat. Normal ar fi să cred ca nu e o problemă, dar nu ştiu de ce am o îndoială…Chiar ştie cineva din anturajul lui să deschidă corespondenţa primarului?

Întîlnire

23 February 2009

Luni. Era pe 23 februarie, s-au adunat prea multe evenimente şi trebuie să nu pierd şirul lor. Deci: luni. La ora 10 fără un sfert Marin a plecat din centru, eu am ieşit în drum şi ne-am dus la întîlnirea cu Bruno Uyttersprot, care era pentru ora 10, la Gîrda, în faţa bisericii. La 10 fix sîntem deja cu maşina parcată, în spaţiul din faţa poştei , nu prea este nimeni pe acolo, doar un tip, am trecut pe lîngă el, îmbrăcat foarte subţire şi cu o cască de biciclist pe cap stă în marginea drumului, într-un loc ce s-ar putea numi “ în faţa bisericii “. Ăsta trebuie să fie Bruno…Sigur că a venit cu bicicleta, s-a scuzat pentru ţinută şi ne-a spus că misiunea sa este să verifice traseul şi persoanele de contact. Ionică, presedintele asociaţiei, nicăieri. Nu ştiu cum, dar mi-a venit ideea să mergem să-l căutăm în şcoală. El şedea pe o băncuţă în holul biroului său cu Carmen Danciu. Cică a vorbit cu Bruno la telefon şi i-a spus că îl aşteaptă în birou. Am vrut să zic: şi eu? Cu mine de ce nu ai vorbit?
În birou ne aşezăm, nu este frig, soba este caldă, fiecare spune cîte ceva înainte de a deschide subiectul pentru care ne-am adunat. Ne mirăm de curajul lui Bruno de a călători cu bicicleta pe frigul acesta. Este un bărbat înalt fain, ochi de culoare deschisă, numai oase. Ne povesteşte ce frig i-a fost coborînd de la Vîrtop. A îngheţat bocnă pînă la vila Giulia, nici nu mai putea să-şi scoată telefonul din buzunar. S-a oprit. Cei de la vilă l-au văzut, s-au dus la el, l-au dus înăuntru şi l-au dezgheţat cu ceai cald. Mi-a şi reproşat că i-am scris că nu este frig…Nici nu era atunci cînd m-a întrebat el, chiar era cam prea cald pentru perioada aceasta…Iar drumul nu are zăpadă nici acum…Cine să se gîndească la un drum cu bicicleta acum în toiul iernii! În plus, era îmbrăcat foarte subţire!
Ne-am înţeles că cei 100 sau 120 de ciclişti vor fi cazaţi la Arieşeni, în 3 august, iar în 4 vor face o vizită la Gîrda şi vor pic-nica acolo, după care vor pleca la Roşia Montana. Pînă acuma s-au înscris 60 de personae pentru Turul cyclist OVR-20 de ani, aşa-i zic eu…

OVR- la 20 de ani

23 februarie 2009

Miercuri. Anul acesta este anul celei de a 20-a aniversări a organizaţiei nonguvernamentale Opération Villages Roumains, OVR. Încă din vara 2008 se fac pregătiri pentru aceast eveniment. S-a început prefigurarea şi chiar organizarea unui tur ciclist asemănător cu cel de anul trecut de-a lungul Dunării, de la izvoare pînă în Deltă. S-a şi numit Delta 60. Vinciane Demoustier m-a ţinut la curent cu tot acest periplu, aşa încît am înţeles repede despre ce este vorba, cînd am început corespondenţa cu Bruno Uytersprot, responsabil, văd eu, cel puţin cu etapa Apuseni.

La cea de a 15-a aniversare, nu am participat nici într-un fel, am fost ocupată cu familia: înmormîntări, dizlocări…Pe vremuri regimul communist producea seisme în comunităţi şi familii, acuma o face UE, cu noul regim de “consumism” pe care îl impune, mai mult sau mai puţin forţat. Cei care forţează sînt de fapt politicienii români, ei sînt mai catolici decît papa, ei ştiu mai multe decît experţii de orice fel, exagerînd pro sau contra unor proiecte, idei, sfaturi care vin de la europeni, sau de la partenerii lor locali, adică de la cei pe care îi reprezintă. Mi-a fost ruşine deseori de prostia afişată de conducătorii noştri de la diferite nivele…Acuma este pe punctual de a se schimba cîte ceva. Apar tineri, care pot să asculte, să priceapă şi chiar să ajute la reuşita unor proiecte. Ziariştii sînt mai greu de …moderat. Sînt mai buni cei de pe internet, pentru că ascultă sau mai bine zis citesc comentariile cititorilor şi progresează spre obiectivitate şi acurateţe. Nu toţi cititorii sînt proşti! Eu, cred că, nu sînt, par exemple.

Telefon

Marti
Am observat că prestatorii de servicii în turism de la noi nu răspund la telefon: nu au această cultură sau cum să-i zic. Au afaceri, au publicitate care nu se face gratuit, plătesc pentru ea destul de mult, au acolo numere de telefon ca să-i sune eventualii clienţi şi nu răspunde nimeni. Aşa este la Arieşeni, în cîteva pensiuni şi mai în toate locurile de cazare din Padiş, dar aici e o altă poveste: nu există semnal bun, este o zonă cu pensiuni mai recente, construite mai degrabă ilegal; sînt mai noi în meserie. Padişul este locuit doar vara. E adevărat, Padişul este o destinaţie turistică dintotdeauna,cazare însă nu a existat decît vechiul refugiu numit Cabana Padiş. Aici este inima Parcului Natural Apuseni, dar autorităţile nu prea erau hotărîte dacă să permită sau nu construcţii noi în Padiş.Tot ce s-a construit este de dată recentă… Că cei din Padiş nu răspund la telefon, există explicaţii.
Totusi, dacă ţi-ai făcut publicitate şi nu răspunzi la telefon , eşti chiar …prost! Păi, eşti prost de tot domnule!
( Photo: Fannie et David )

 

                                

Serbările-a treia zi

22 februarie 2009

Duminică. Chiar toate s-au adunat pe capul meu, la un moment dat: Cristi şi Bianca, fiica şi ginerele lui Petrea şi Maria plecau, fiul meu şi Mo plecau, bagaje, chestii, şi, colac peste pupăză, au sosit de la OVR Fabio Piras cu încă un bărbat, îmi scapă numele. Al treilea, Bruno Uyttersprot urma să sosească, iar eu trebuia să le găsesc cazare, o cameră pentru trei persoane…Lucru greu, pentru că a fost un week-end plin, turiştii din pensiuni nu plecaseră încă, unii mai erau la pîrtie, camerele nu erau disponibile, aici nu-i dă nimeni afară la ora 12⁰⁰ , ca în hoteluri.

Telefonul meu mobil s-a descărcat, nu găseam încărcătorul, Fabio aştepta în curte, bărbaţii, care erau pe punctul de plecare, cîntau la orgă şi se uitau la calculator pe “ You Tube “ la nişte filme haioase, iar Mo era atenta la ei… Încerc să dau telefoane de pe fix, nu aud nimic. În casă era insuportabil: gălăgie, muzică, rîs. În fine, fata m-a ajutat: mi-a găsit încărcătorul, mi-a pus telefonul la încărcat…Credeam că o iau razna!

Abia m-am descurcat cumva cu familia Mocan: cu Ionel şi Mirela…Ei aveau turişti şi la Pătrăhăiţeşti şi aici la centru, dar au zis că belgienii pot să-şi lase bagajele la “ Gianina ”, pensiunea lui Claudia şi Felician, sora lui Ionel. Aici, nu răspundea nimeni la telefon. Ana era ocupată şi stresată, Tiţi nu avea loc decît pentru doua persoane. Ăştia de la OVR au fost de vină, pentru toată zarva asta, că nu au anunţat…Cică nu şi-au închipuit că ar putea fi o problemă cu cazarea, într-un sat, nu ştiau de Serbările zăpezii. Păi chiar aşa să fi fost, rezervarea era necesară totuşi: iarna îţi trebuie timp să încălzeşti o cameră de oaspeţi! Nu au nimic în cap nici ei….Au zis că ne vedem deseară, probabil s-au gîndit la sosirea lui Bruno Uyttersprot, care venea pe bicicletă de la Brad, “on se revoit ce soir” era doar aşa o vorba, pe cînd eu mă perpeleam unde să-i primesc. Nu putea fi ceva serios! Să călătoreşti “en vélo” pe vremea asta, -10⁰ C, nu e de colea, ăla soseşte obosit, îngheţat, nu-i mai arde lui de conversaţii. Nici nu m-am prea stresat din cauza asta, dar mă mir un pic aşa: păreau domni! Şi apoi nimic, nici un telefon, o scuză, ceva…S-au stricat şi ăştia din Vest! I-am trimis la “Gianina”, trebuia să fie cineva acolo, şi mai tîrziu, am sunat ca să întreb dacă s-au descurcat, răspunsul a fost pozitiv, iar la urmă Fabio zice: ”À ce soir! ”. Numai asta nu o mai cred! Era deja seară…

 

              

Serbările zăpezii

21 februarie 2009

Sîmbătă. “Serbările zăpezii”, a patra ediţie. Lume multă: invitaţi, turişti, spectacole pe pîrtii, concursuri, seară cu foc de tabără, coborîre cu torţe, pomana porcului…Acesta ar fi programul de azi…L-am aflat de la cineva care era de serviciu în Primărie.

Musafirii mei au oboist foarte tare: sînt                  ddddddddddddddddddddddddddd  din Cîmpia de Vest şi aerul de munte îi epuizează: au plecat de dimineaţă cu intenţia să nu mai coboare de la pîrtie pînă seara, şi-au luat şi gustare cu ei, dar s-au întors pe la prînz să ia masa acasă şi chiar au dormit, după care au urcat din nou…Nici nu am avut timp să aspir prin camere…

 

                     

 

 

 

Munţii, munţii

 15 februarie 2009

In aceste zile de februarie, a nins. Nu prea convingător, dar a nins, ceea ce bucură enorm pe cei care au afaceri în turism, pe cei care au investit în ideea amortizării în acest sezon, dezamăgitor pentru toată lumea, prestatori de servicii precum şi clienţi, tocmai prin lipsa zăpezii. La sfîrşitul săptămînii vor fi “Serbările zăpezii”, eveniment la patra ediţie, cred, organizat de Primărie cu sprijinul Consiliului judeţean, probabil, şi a tot felul de sponsori, presupun. Satul va fi invadat de turişti, pensiunile vor fi pline, pîrtia de schi va aduce încasări considerabile proprietarului, dar şi celor care au afaceri colaterale ca să zic aşa: monitori de schi/ snowboard, magazine alimentare şi îmbrăcaminte de sezon, închirieri echipament, mici comercianţi de “fast food” şi băuturi. Toţi se consideră norocoşi dacă ninge, chiar şi cei, mai puţini la număr, care sînt stresaţi de munţii de gunoaie din centrul comunei, chiar în faţa Primăriei. Dacă ninge totul pare frumos! Poate se va rezolva într-o zi această problemă, primarul de acuma s-a dovedit destul de vrednic în comparaţie cu celălalt. Partea cea mai grea a fost rezolvată, Primăria are un contract cu o firma de salubritate care ridică gunoiul în fiecare zi de luni, dar gunoiul care aşteaptă această zi în centrul comunei este o ruşine, iar acest lucru ţine strict de simţul gospodăresc al celui care este responsabil din Primărie, cine-o fi, nu ştiu, dar sigur pe nimeni nu deranjează. Cert este că, deocamdată, toţi ne facem de ruşine, domnilor!

Oare nimeni dintre cei care îl înconjoară şi îl sfătuiesc, ori dintre cei care îl critică pe primar, nu poate să-i sugereze iniţierea sau participarea comunei la un concurs de frumuseţe urbanistică, cum ar fi “cea mai curată”, sau “ cea mai înflorită localitate rurală”, “cea cu cel mai mare numar de cetăţeni implicaţi” “ cea mai frumos luminată sau mobilata” şi cîte şi mai cîte…

Chiar trebuie oare să ajungem în sapă de lemn din cauza lipsei de curăţenie, din cauza unei lipse de unitate în noua arhitectură a localităţii, din cauza coloritului strident al noilor pensiuni? Turistii au venit mereu în aceasta vale pentru peisaj, pentru monumentele naturale si pentru aşezările omeneşti, foarte bine integrate în natura înconjurătoare…

 

                       

 

 

Valentine's Day

14 februarie 2009

Sîmbătă.

Am musafiri de la capitala judeţului, nişte tineri care au mai fost la mine, anul trecut tot în februarie. Au venit de ieri, sînt două fete şi doi băieţi. Nu schiază, deci nu au un program chiar foarte legat de pîrtie, sînt genul: evadat de acasă, petrecut vremea cu prieteni, vin, bere, ţigări. Fumează mai ales fetele, ca să fie în pas cu vremurile, să fie emancipate, cunosc, am trecut şi eu prin asta, nu m-a pasionat chiar tare, dar m-a ţinut “assez longtemps”.

Azi este Valentine’s Day, a picat bine la sfîrşitul săptămînii, a fost îndelung mediatizată, plus spiritul nostru de maimuţă, prin urmare iată-ne cu încă o sărbătoare lipită în calendar, dar mai ales cu un nou prilej de campanie publicitară şi comercială înainte de românescul mărţişor…Aşa merge lumea, aşa mergem şi noi…Ne aranjăm viaţa în funcţie de lideri, iar în acest moment americanii sînt, vrem nu vrem, cei care dau tonul.

 

                

Designer

12 februarie 2009

Vineri.

Am fost acasă, m-am dus mai ales pentru înmormîntare, dar încă nu erau înfloriţi nici măcar ghioceii chiar dacă vremea era blîndă şi primăvăratică, nu ca la munte, unde locuiesc acuma.

Am ajuns pe întuneric, casa s-a încălzit destul de repede, erau lemne lîngă sobă, aşa că am reluat triatul hîrtiilor coborîte astă toamnă din pod şi m-am cufundat cu totul în lectura unei corespondenţe cu sora mea.

Am găsit chiar şi o scrisoare a Contesei Prima, dintr-o vacanţă care ne-a ţinut departe una de alta, devenisem deja prietene şi, cumva preluasem unele dintre dilemele ei, aşa că îi lipseam…Era pe vremea cînd mai prietenea cu Bo, un tînăr foarte controversat ca posibil pretendent la mîna d-şoarei, pentru că avea vreo două minusuri cu care mai ales dl şi d-na B nu se împăcau prea bine şi anume:1: provenea dintr-o familie de ţărani care lucrau la CAP şi 2: nu a reuşit la facultate, ceea ce a dus la recrutarea şi înrolarea pentru un an, în armata patriei. Aşa că, îmi spunea mie toate ofurile cu care era presărata vacanţa mare din primul an, o vacanţă binemeritată după mult stress cauzat de numeroasele examene pe care am reuşit, în cele din urmă să le luăm! Ura! Eram integraliste! Şi, speram din toată inima, bursiere! Era important asta, bursa, cît de mic era cuantumul ei, acoperea cazarea şi masa, iar banii ce-i primeam de “buzunar”, nu erau cine ştie ce, mai mergeam la spectacole, sau la dans, dar cei pe care îi mai primeam de acasă, dacă îi mai primeam, “Ce bani mai vor, doar au bursă?!” ne trebuiau pentru carti şi, eventual ceva haine. Ah! Da! Parinţii noştri munceau din greu pentru aceşti bani, iar taţii se lăsau cu greu convinşi că statutul spre care aspiram necesita haine decente, dacă elegante, era cu mult prea mult peste puterile familiei…Asta făceam în vacanţă: haine ieftine, dar deosebite. Eram un fel de designer, cum ar veni. Cu mama, amîndouă, cumparam ceva material mai ieftin, mai adăugam ceea ce se mai găsea pe acasa, ceea ce mai cădea de la “atelierul de croitorie al mamei”, din transformarea hainelor sale, de pe vremea lui Pazvanti şi realizam unicate…De fapt, duplicate, pentru că mai era şi sora mea…

Nu mai am timp de amintiri, am lipsit de acasă trei zile şi am multă treaba de făcut, dar sper să revin. Cine ştie din ce capăt o s-o iau data viitoare, dar mai vedem…

 

                         

Prinţesa Vişina

24 ianuarie 2009

Sîmbătă.

Jurnal… Era un caiet, de fapt, au fost o mulţime de caiete pe care le ţineam în camera mea…Pe atunci nu aveam o fotografie pe care să o sacrific pentru foaia de titlu a jurnalului meu, deşi mi-ar fi plăcut să ştiu că mai tîrziu, cînd îmi voi reciti jurnalul, îmi va plăcea să mă revăd, pe mine cea de atunci, aşa că am desenat un autoportret şi chiar mi-am realizat un blazon. Eram pe atunci Prinţesa Vişina. De ce tocmai Prinţesa Vişina? Păi, eram acolo o întreaga lume de personaje haioase şi nu tocmai lipsite de pretenţii, dar mai ales o atmosferă uşor acidulată, unde fiecare putea să comenteze fără nici o cenzură şi fără consecinţe fiecare gest, cuvînt sau acţiune a oricărei membre a comunităţii, ca şi gustul Vişinei sau a Cireşelor Amare. Iată unde bat! Pentru că exista şi o contesa Cireşi Amare, cu un blazon puţin diferit, despre care nu mai ştiu nimic de mulţi ani şi de care mi-e foarte dor. 

 

                                  

Dediţei

Sîmbătă. Ieri m-a sunat o prietenă din copilărie. M-am bucurat enorm pentru că am trăit o viaţă de om departe una de alta şi ne-am văzut foarte rar. Auzisem că a rămas văduvă în urmă cu vreun an dar nu am putut să o prind la telefon decît într-un tîrziu…Acuma m-a sunat pentru ca să mă anunţe că o altă prietena, tot din copilărie, a murit. Nu ştiu de ce nu mă aşteptam şi am fost cumva şocată, deşi era oarecum de aşteptat: prietena noastră comuna. Doamna D, era bolnavă, fără

speranţă, dar pentru că mereu a fost o lupătoare şi mereu a ţinut cu avariţie de ceea era al ei, prin urmare era de înţeles că a ţinut la viaţa- ce bun poate fi mai personal decît viaţa- iată că s-a dus. Ce trist! De cînd am aflat că s-a operat, am dorit să corespondez cu ea, cu atît mai mult cu cît locuia în străinatate şi, probabil, îi era dor de acasă…

Una dintre cele mai frumoase amintiri care mi-a rămas proaspătă şi parfumată din acele timpuri de demult , este o pajişte imensă cu dediţei, pe care a descoperit-o într-un sfîrşit de iarnă, început de primăvară şi peste care s-a decretat stăpînă absolută, spre stupoarea celorlalţi copii cu care eram la poalele Măgurii. 

 

                             

Dependenţă (urmare)

5 februarie 2009
Trebuia neapărat să meargă acasă la fiecare sfîrşit de săptamîna, să dea la spălat hainele, să-şi facă baia generală. Mama ei se ocupa de tot: îi spăla rufele, călca, împăturea, împacheta, aşeza în valiză în timp ce îi explica fiicei, ce trebuie să poarte, în timp ce-i spunea ce să îmbrace în fiecare zi în săptămîna care urma, îi pregătea apa de baie şi îi spunea cum să se spele, răspunzînd cu răbdare la întrebări de genul: cum ştiu cînd pielea este curată? La urma o trimitea la un centru de înfrumusetare de unde se întorcea complet aranjată. Pentru ca toate să se desfăşoare după tradiţia familiei, rămînea ca duminică dimineaţă să meargă cu toţii la biserică, d-na B era fiică şi nepoată de preoţi, numai că în acele vremuri era mult prea riscant să afişezi originea aceasta „nesănătoasă”, iar d-l B, suferise deja nişte represalii din cauză că nu s-a înscris în partidul unic. Prin urmare, familia petrecea duminica dimineaţa acasă, discutînd despre toate acele lucruri din care se compunea viaţa întregii familii şi, mai ales despre colegele de cameră, îndrumătorul de grupă şi profesorii la care urma să avem primele examene, despre colegi ( mult prea puţini de genul masculin ), pe care d-l şi d-na B începeau să-i cunoască şi recunoască din prezentarea săptămînală a fiicei lor, aşa încît nouă, colegelor ei de cameră ajunseseră să ne cunoască pînă şi preferinţele culinare. De la un timp, fiecare primea la întoarcerea de duminică seara, cîte o surpriză gastronomică, special concepută de d-na B. Lucrurile au mers cam in ritmul acesta pînă în semestrul al doilea…

Trebuie să mă opresc, pentru că am ceva urgent de făcut în bucătărie.

 

                        

Amintire

4 februarie 2009

Contesa Cireşi Amare Prima era o persoană mai mult interesantă decît frumoasă, apetisantă, cu un anume şarm care venea din interior şi cucerea pe toată lumea, răspîndind voioşie. Avea părul subţire şi moale, care îi dădea mult de lucru să-l aranjeze ca să arate îngrijit. Faţa ei rotundă şi uşor pistruiată era luminoasă şi iradia încredere. Volubilă şi precisă, vorbea ca din carte.Tot ce avea de spus, şi avea multe, era bine documentat, pentru că era foarte, foarte bine pregătită,  tatăl ei, dl B…., a fost mereu alături de ea, la teme, de-a lungul şcolarităţii şi niciodată nu şi-a permis să meargă în clasă fără a stăpîni absolut tot ceea ce era scris în manual, chiar şi în subsolul paginii, fără a citi absolut toată bibliografia recomandată de profesori și chiar ceva în plus. Acuma trebuia să-şi aleagă cu grijă priorităţile lăsînd pentru mai tîrziu, plăcerea de a citi pe îndelete, dar nu era chiar atît de simplu… Copil unic, a fost mereu scutită de cele mai mărunte treburi ca să aibă timp de învăţat, nu ştia nici să-şi spele batistele sau ciorapii. La început nu mi-am dat seama, era doar una dintre noi: mergea la cursuri, la bibliotecă, se neliniştea cînd nu reuşea să se pregătească pentru a doua zi pentru toate seminariile, ca noi toate de altfel şi credeam că dorinţa ei de perfecţiune era un ideal spre care năzuia, o aspiraţie…De unde! Începeam să pricepem că ceea ce ne spunea ea despre vremuri din liceu, nu era o figura de stil: chiar aşa s-a întîmplat: fusese eleva model, care nu putea fi prinsă cu lecţia neştiută perfect.

(va continua)

                            

Învingătoare

Vineri. De ce personajele lui Gianni Rodari? Poate pentru optimismul lor. Poate pentru umorul spumos, amestecat cu oarecare amărăciune si mai ales pentru că (noi) nu eram departe de copilărie…

Eram douăsprezece...fete de-mpărat, locuiam într-un palat.  Eram hotărîte să fim învingătoare. De aceea, învăţam tot timpul. şi pentru că era enorm de reţinut, iar timpul presa ca întotdeauna. Încercam şi altfel. Contesa Secunda, de pildă, îmbrăca toate verbele neregulate ale limbii franceze în costume fanteziste, iar cînd simţea că este prea greu, plîngea cu disperare, dar o lua de la început…Trebuia să recupereze chestia asta din mers. Limba franceza a fost o întîmplare nefericita pentru ea, cel puţin la început.

Contesa Prima a inventat o altă metoda de a îmbina utilul cu plăcutul: ea popula lumea din jur cu personalităţi ale dulcelui stil clasic, cu care nu eram atît de familiarizate, cum ar putea fi acuma, cineva care şi-ar propune să urmeze aceeaşi cale. Mă gîndesc la imagine. Astăzi, imaginea este regina si totul capăta viteză şi consistenţă.