Dediţei

Sîmbătă. Ieri m-a sunat o prietenă din copilărie. M-am bucurat enorm pentru că am trăit o viaţă de om departe una de alta şi ne-am văzut foarte rar. Auzisem că a rămas văduvă în urmă cu vreun an dar nu am putut să o prind la telefon decît într-un tîrziu…Acuma m-a sunat pentru ca să mă anunţe că o altă prietena, tot din copilărie, a murit. Nu ştiu de ce nu mă aşteptam şi am fost cumva şocată, deşi era oarecum de aşteptat: prietena noastră comuna. Doamna D, era bolnavă, fără

speranţă, dar pentru că mereu a fost o lupătoare şi mereu a ţinut cu avariţie de ceea era al ei, prin urmare era de înţeles că a ţinut la viaţa- ce bun poate fi mai personal decît viaţa- iată că s-a dus. Ce trist! De cînd am aflat că s-a operat, am dorit să corespondez cu ea, cu atît mai mult cu cît locuia în străinatate şi, probabil, îi era dor de acasă…

Una dintre cele mai frumoase amintiri care mi-a rămas proaspătă şi parfumată din acele timpuri de demult , este o pajişte imensă cu dediţei, pe care a descoperit-o într-un sfîrşit de iarnă, început de primăvară şi peste care s-a decretat stăpînă absolută, spre stupoarea celorlalţi copii cu care eram la poalele Măgurii.