Miercuri.
A intrat acum două luni, în casă, cu tihnă şi simplicitate. Venea pentru întâia oară şi totuși s-ar fi zis că a mai fost şi că-i aparţinuse ceva din apartamentul nostru, atât de familiară îi era căutătura galbenă, atât de sigur pasul, mut şi lin, cu care îşi ducea silueta de catifea prin odăi. Împărăteasa pământului întreg nu ar putea să aibă o geană mai fină, o linişte mai aristocratică, o stăpânire de sine mai liniştită, un stil mai suav decât pisica noastră străină.
-De unde vii tu, neagră ca bezna tare şi suplă ca o ceaţă din întunecime şi cum s-a întâmplat să-ţi alegi loc tocmai căminul nostru sălaș? Ai mai fost vreodată pe la noi, pe când lipseam, în timpul somnului nostru sau al călătoriilor noastre pe lacurile dintre trestii? Cum de-ai nimerit aici? Poate că te-a trimis cineva, pe care nu-l cunoaştem, şi care se gândeşte la noi…
-Miau! răspunde pisica şi luminile de aur ale ochilor ei lunatici s-au ridicat spre noi, cu ştiinţă că întâlnesc privirea noastră. Dumnezeu a dat un semn de înţelegere lumilor pe care le-a născocit, ochii, suvenire de ceruri, reminiscenţă de infinit. Întocmit în afară de urzeala sângelui cu carnea, ca o floare, ochiul duce cu sine o firimitură de stea şi o făgăduinţă.
-Fiindcă venisi neaşteptată, fii binevenită, mâță. Uite sofaua: ţi-o dăruiesc. Uite oglinda în care ai să te găteşti. În farfuria de porțelan cu două flori de smalţ vei avea un izvor de apă pentru guriţa ta ca o foaie de garoafă palidă şi roză. Copiii ţi-o vor umple în fiecare zi cu doniţa lor de cristal. Uite copiii…
-Miau! răspunde pisica, miau! Blana ei de lutră s-a desfăcut de-a lungul şi începând cu tâmpla şi sfârşind cu sfârcul cozii, mâţa trece de câteva ori şi se întoarce, frecandu-şi blana caldă de picioarele lor goale până la genunchi.
Băruţu, care n-a mai văzut o pisică, e mişcat adânc iar Mițura, care a mai văzut pisicile pestriţe, e impresionată de culoarea ei, negru-n negru, de mănuşile de velur ale labelor, moi ca nişte pensule de pictură. Bunica ştie mai multe lucruri adevărate ca noi şi tălmăceşte pisica şi culoarea ei, purtătoare de noroc.
Pisica nu a mai plecat de la noi. Pe o perină mare de mătase, uşoară că o umbră cu broderii de fir, ea doarme zi şi noapte, ca şi cum trebuie să se odihnească toată viaţa de o grea opintire pe care ar fi făcut-o din răsputeri într-altă existenţă. Şi pentru că noi muncim fără răgaz, ne bucurăm că putem adăposti idolul inefabil al repaosului şi al lenei surâzătoare, în gospodăria noastră de unelte. Camera unde doarme pisica am împodobit-o cu moaştele noastre de preţ: candela, cărţile, icoanele, amintirile de la bătrâni, ceasornicul cu bătaia rară de dom, preşurile de lână tărcată ca nişte drumuri scurte boite cu soare. Un ciucure de borangic al şervetului mesei gâdilă urechea pisicii, oprită ca un fluture negru pe tâmpla ei cu mustăţi.
-Dar ce face aşa pisica?
-Toarce ca fusul, murmură ca marea, cânta ca vântul, şuieră ca grâul. Aşa face pădurea, aşa curge apa, aşa geme salcia şi bombăne furtuna. În somnul ei, cu auzul la pământ, mâţa ascultă vioara lumii, care cântă pretutindeni, în cele de sus şi-n cele de jos, în prăpastie şi-n piscuri şi-n creasta tăriei, şi visul ei se aude ca un ecou al viorilor din ţărână şi ape…
-De unde vii tu, neagră ca bezna tare şi suplă ca o ceaţă din întunecime şi cum s-a întâmplat să-ţi alegi loc tocmai căminul nostru sălaș? Ai mai fost vreodată pe la noi, pe când lipseam, în timpul somnului nostru sau al călătoriilor noastre pe lacurile dintre trestii? Cum de-ai nimerit aici? Poate că te-a trimis cineva, pe care nu-l cunoaştem, şi care se gândeşte la noi…
-Miau! răspunde pisica şi luminile de aur ale ochilor ei lunatici s-au ridicat spre noi, cu ştiinţă că întâlnesc privirea noastră. Dumnezeu a dat un semn de înţelegere lumilor pe care le-a născocit, ochii, suvenire de ceruri, reminiscenţă de infinit. Întocmit în afară de urzeala sângelui cu carnea, ca o floare, ochiul duce cu sine o firimitură de stea şi o făgăduinţă.
-Fiindcă venisi neaşteptată, fii binevenită, mâță. Uite sofaua: ţi-o dăruiesc. Uite oglinda în care ai să te găteşti. În farfuria de porțelan cu două flori de smalţ vei avea un izvor de apă pentru guriţa ta ca o foaie de garoafă palidă şi roză. Copiii ţi-o vor umple în fiecare zi cu doniţa lor de cristal. Uite copiii…
-Miau! răspunde pisica, miau! Blana ei de lutră s-a desfăcut de-a lungul şi începând cu tâmpla şi sfârşind cu sfârcul cozii, mâţa trece de câteva ori şi se întoarce, frecandu-şi blana caldă de picioarele lor goale până la genunchi.
Băruţu, care n-a mai văzut o pisică, e mişcat adânc iar Mițura, care a mai văzut pisicile pestriţe, e impresionată de culoarea ei, negru-n negru, de mănuşile de velur ale labelor, moi ca nişte pensule de pictură. Bunica ştie mai multe lucruri adevărate ca noi şi tălmăceşte pisica şi culoarea ei, purtătoare de noroc.
Pisica nu a mai plecat de la noi. Pe o perină mare de mătase, uşoară că o umbră cu broderii de fir, ea doarme zi şi noapte, ca şi cum trebuie să se odihnească toată viaţa de o grea opintire pe care ar fi făcut-o din răsputeri într-altă existenţă. Şi pentru că noi muncim fără răgaz, ne bucurăm că putem adăposti idolul inefabil al repaosului şi al lenei surâzătoare, în gospodăria noastră de unelte. Camera unde doarme pisica am împodobit-o cu moaştele noastre de preţ: candela, cărţile, icoanele, amintirile de la bătrâni, ceasornicul cu bătaia rară de dom, preşurile de lână tărcată ca nişte drumuri scurte boite cu soare. Un ciucure de borangic al şervetului mesei gâdilă urechea pisicii, oprită ca un fluture negru pe tâmpla ei cu mustăţi.
-Dar ce face aşa pisica?
-Toarce ca fusul, murmură ca marea, cânta ca vântul, şuieră ca grâul. Aşa face pădurea, aşa curge apa, aşa geme salcia şi bombăne furtuna. În somnul ei, cu auzul la pământ, mâţa ascultă vioara lumii, care cântă pretutindeni, în cele de sus şi-n cele de jos, în prăpastie şi-n piscuri şi-n creasta tăriei, şi visul ei se aude ca un ecou al viorilor din ţărână şi ape…
Tudor Arghezi
(sursa foto: acasa.ro)
