Designer

12 februarie 2009

Vineri.

Am fost acasă, m-am dus mai ales pentru înmormîntare, dar încă nu erau înfloriţi nici măcar ghioceii chiar dacă vremea era blîndă şi primăvăratică, nu ca la munte, unde locuiesc acuma.

Am ajuns pe întuneric, casa s-a încălzit destul de repede, erau lemne lîngă sobă, aşa că am reluat triatul hîrtiilor coborîte astă toamnă din pod şi m-am cufundat cu totul în lectura unei corespondenţe cu sora mea.

Am găsit chiar şi o scrisoare a Contesei Prima, dintr-o vacanţă care ne-a ţinut departe una de alta, devenisem deja prietene şi, cumva preluasem unele dintre dilemele ei, aşa că îi lipseam…Era pe vremea cînd mai prietenea cu Bo, un tînăr foarte controversat ca posibil pretendent la mîna d-şoarei, pentru că avea vreo două minusuri cu care mai ales dl şi d-na B nu se împăcau prea bine şi anume:1: provenea dintr-o familie de ţărani care lucrau la CAP şi 2: nu a reuşit la facultate, ceea ce a dus la recrutarea şi înrolarea pentru un an, în armata patriei. Aşa că, îmi spunea mie toate ofurile cu care era presărata vacanţa mare din primul an, o vacanţă binemeritată după mult stress cauzat de numeroasele examene pe care am reuşit, în cele din urmă să le luăm! Ura! Eram integraliste! Şi, speram din toată inima, bursiere! Era important asta, bursa, cît de mic era cuantumul ei, acoperea cazarea şi masa, iar banii ce-i primeam de “buzunar”, nu erau cine ştie ce, mai mergeam la spectacole, sau la dans, dar cei pe care îi mai primeam de acasă, dacă îi mai primeam, “Ce bani mai vor, doar au bursă?!” ne trebuiau pentru carti şi, eventual ceva haine. Ah! Da! Parinţii noştri munceau din greu pentru aceşti bani, iar taţii se lăsau cu greu convinşi că statutul spre care aspiram necesita haine decente, dacă elegante, era cu mult prea mult peste puterile familiei…Asta făceam în vacanţă: haine ieftine, dar deosebite. Eram un fel de designer, cum ar veni. Cu mama, amîndouă, cumparam ceva material mai ieftin, mai adăugam ceea ce se mai găsea pe acasa, ceea ce mai cădea de la “atelierul de croitorie al mamei”, din transformarea hainelor sale, de pe vremea lui Pazvanti şi realizam unicate…De fapt, duplicate, pentru că mai era şi sora mea…

Nu mai am timp de amintiri, am lipsit de acasă trei zile şi am multă treaba de făcut, dar sper să revin. Cine ştie din ce capăt o s-o iau data viitoare, dar mai vedem…

 

                         

Prinţesa Vişina

24 ianuarie 2009

Sîmbătă.

Jurnal… Era un caiet, de fapt, au fost o mulţime de caiete pe care le ţineam în camera mea…Pe atunci nu aveam o fotografie pe care să o sacrific pentru foaia de titlu a jurnalului meu, deşi mi-ar fi plăcut să ştiu că mai tîrziu, cînd îmi voi reciti jurnalul, îmi va plăcea să mă revăd, pe mine cea de atunci, aşa că am desenat un autoportret şi chiar mi-am realizat un blazon. Eram pe atunci Prinţesa Vişina. De ce tocmai Prinţesa Vişina? Păi, eram acolo o întreaga lume de personaje haioase şi nu tocmai lipsite de pretenţii, dar mai ales o atmosferă uşor acidulată, unde fiecare putea să comenteze fără nici o cenzură şi fără consecinţe fiecare gest, cuvînt sau acţiune a oricărei membre a comunităţii, ca şi gustul Vişinei sau a Cireşelor Amare. Iată unde bat! Pentru că exista şi o contesa Cireşi Amare, cu un blazon puţin diferit, despre care nu mai ştiu nimic de mulţi ani şi de care mi-e foarte dor. 

 

                                  

Dediţei

Sîmbătă. Ieri m-a sunat o prietenă din copilărie. M-am bucurat enorm pentru că am trăit o viaţă de om departe una de alta şi ne-am văzut foarte rar. Auzisem că a rămas văduvă în urmă cu vreun an dar nu am putut să o prind la telefon decît într-un tîrziu…Acuma m-a sunat pentru ca să mă anunţe că o altă prietena, tot din copilărie, a murit. Nu ştiu de ce nu mă aşteptam şi am fost cumva şocată, deşi era oarecum de aşteptat: prietena noastră comuna. Doamna D, era bolnavă, fără

speranţă, dar pentru că mereu a fost o lupătoare şi mereu a ţinut cu avariţie de ceea era al ei, prin urmare era de înţeles că a ţinut la viaţa- ce bun poate fi mai personal decît viaţa- iată că s-a dus. Ce trist! De cînd am aflat că s-a operat, am dorit să corespondez cu ea, cu atît mai mult cu cît locuia în străinatate şi, probabil, îi era dor de acasă…

Una dintre cele mai frumoase amintiri care mi-a rămas proaspătă şi parfumată din acele timpuri de demult , este o pajişte imensă cu dediţei, pe care a descoperit-o într-un sfîrşit de iarnă, început de primăvară şi peste care s-a decretat stăpînă absolută, spre stupoarea celorlalţi copii cu care eram la poalele Măgurii.