Saison des pluies

Le 7 juillet 2010

Mercredi. Avec ces pluies qui n’arrêtent plus, quoi faire d’autre que de continuer de petits travaux de couture. À la machine, bien entendu, nous l’avons réparée. Jusqu’aujourd’hui au 14h15, j’ai réussi à casser trois aiguilles. Quelle misère!!! C’est peut-être mieux et certainement plus rélaxant de le faire à la main, mais je dois reconnaître, à la machine ça va plus vite.

Depuis vendredi, l’internet a été sérieusement perturbé par les orages, nous n’en avons que pour de petits moments et puis rien...

Je viens de recevoir une courgette de ma copine Ana et maintenant je dois la cuisiner...

Chaque soir, j’ai fait ma petite promenade même s’il pleuvait un peu comme ce soir quand j’ai été accompagnée par Moşu, le gros chien blanc d’un de mes voisins.

Miercuri. Cu ploile astea care nu mai contenesc, ce altceva mai bun să faci decît mici lucrări prin casă: am cusut la maşină tot felul, am reuşit să rup trei ace de ieri pînă azi, am reparat maşina, bineînţeles. Cred că mai bine şi mai relaxant e să coşi cu mîna, dar cînd e vorba de cusături lungi, cum ar fi pentru lenjerii de pat, de exemplu, trebuie să recunosc, cu maşina nu te eternizezi, ci merge mult mai repede.

Azi am primit un dovlecel de la Ana şi l-am gătit aşa că am petrecut ceva timp şi în bucătărie.

În fiecare seară am făcut o plimbare mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de vremea aceasta ploioasă. Astă seară am fost pînă la Flueraşi, mi-am luat umbrela , căci burniţa şi era rece. M-a însoţit Moşu, cîinele mare alb, al unui vecin, care nu era legat ca de obicei. 

Petits travaux

Le 6 juillet 2010

Mardi. J’ai raccourci les pantalons que Liviu a acheté il y a quelque temps, mais il n’a pas été content, il les a refait en les étrecissant aussi.Il m’a abîmé la machine à coudre. Enfin, c’est mardi, pas étonnant. C’est un jour que je n’aime pas beaucoup.

Marţi. Am scurtat nişte pantaloni pe care Liviu i-a cumpărat nu demult, dar n-a fost mulţumit, a desfăcut şi a refăcut lucrarea strîmtîndu-i totodată. Acum nu-mi plac mie...Mi-a stricat maşina de cusut. E marţi, nu-i de mirare. O zi care nu-mi place prea mult.

Petits travaux et lecture

Le 5 juillet 2010

Lundi. Il a plu trois fois aujourd’hui, mais entre ces pluies il a fait du soleil. Il y a presque une semaine depuis que je n’ai pas l’internet.J’en ai eu le matin mais peu de temps.

Enfin, j’ai fini le sirop ce soir. J’ai commencé à lire un roman américain, L’île sauvage, écrit par Anne Rivers Siddons et traduit en français par Francine Siety.

A plouat de trei ori astăzi, dar între reprizele de ploaie a ieşit soarele. Este aproape o săptămînă de cînd nu am internet. Dimineaţă, a mers puţin , dar prost.

În fine, am terminat siropul de trandafir, în seara aceasta l-am pus în sticle şi l-am dat la sterilizat, la cald. Am început să citesc un roman american, Insula sălbatică, scris de Ann Rivers Siddons şi tradus în franceză de Francine Siety.

Paysage

Le 4 juillet 2010

Dimanche. Après le petit déjeuner, nos hôtes sont partis et nous avons fait un tour du marché, c’était la foire du premier dimanche du mois de juillet.

En regardant le tableau que Nataşa m’a donné, j’ai eu envie de dessiner quelque chose. Après, vers le soir j’ai fait un tour vers le bassin d’eau et j’ai pris quelques photos dans la lumière du coucher du soleil.

Duminică. După micul dejun, oaspeţii noştri au plecat iar noi am făcut un tur prin piaţă, azi fiind tîrg, e  prima duminică din lună.

Privind tabloul pe care mi l-a dăruit Natalia, am avut chef să desenez, dar e greu să te apuci de o treabă pe care ai lăsat-o prea multă vreme în aşteptare. Apoi, am făcut o plimbare pînă la vechiul bazin de apă cu gîndul la nişte peisaje foto în lumina apusului...
(peinture: Natalia Bardi)

Hôtes

Le 3 juillet 2010

Samedi. Pendant les deux jours quand nous nous sommes absentés, il y a eu des pluies, des orages même, heureusement il n’y a pas eu des calamités comme dans certains régions de la Roumanie, en Moldavie surtout, non, mais dans quelques villages de notre commune la foudre a frappé et quelques appareils ménagers ont été brûlés, des postes de télévision surtout et des anthènes tv. À la maison, tout était en ordre, le chat nous attendait désireux de câlins.

Vers midi, d’un coup, il a commencé à pleuvoir, fort et rapidement, en quelques minutes, j’ai été toute mouillée pendant que j’abritais le linge que je venais de mettre dehors secher au soleil. La pluie n’a pas duré longtemps et nous voilà avec des amis en visite: Pişti et Nataşa sont venus prendre leur fille  de la colonie des vacances au thème maths. Eux aussi ont eu la pluie au dos pendant qu’ils prennaient le pic-nic au bord de la rivière. On a fait un tour sur la colline des Tuluceşti, avant de nous coucher, car ils passent la nuit chez nous. Nataşa voulait peindre un paysage de notre vallée mais le temps ne lui a pas permis. Elle avait du matériel et des tableaux en travail.

Sîmbătă. Timp de două zile, de cînd am lipsit de la casa noastră permanentă, pe aici a plouat în prostie, furtuni cu trăsnete şi vînt. Din fericire, n-au fost calamităţi ca în unele localităţi din România, din Moldova în special, dar în satele comunei trăznetele au stricat mai multe aparate casnice, televizoare şi reciverele tv, mai ales. Acasă la noi, însă totul era în regulă, motanul ne aştepta dornic de ceva bun şi mîngîieri.

Spre prînz, dintr-o dată, a început să plouă tare şi rapid, în cîteva minute m-a udat leoarcă în timp ce strîngeam rufele pe care tocmai le pusesem la uscat la soare. Ploaia n-a durat mult şi iată-ne cu musafiri la fel de plouaţi ca şi mine: Pişti şi Nataşa au venit să o recupereze pe Tea din tabăra de matematică. Au stat pe malul Arieşului să mănînce mici şi să picteze, dar ploaia le-a stricat planurile. Seara, am făcut un tur pe Dealul Tuluceştilor, ca să putem dormi mai bine, căci rămîn peste noapte, abia mîine e plecarea din tabără. 

Les jardins de mon père

Le 2 juillet 2010

Vendredi. Depuis hier encore, Liviu voulait qu’on parte. Finalement, je l’ai convaincu de rester jusqu’a demain matin, mais aujourd’hui, vers 14 h de l’après-midi il m’a annoncé que nous partions. On n’avait pas des bagages, nous, mais j’ai voulu prendre de la confiture des abricots de la dépense et quelques griottes du jardin. J’ai cueilli donc des fruits: cerises, griottes et Liviu a mangé des pommes. Il y avait beaucoup de pommes, pas encore mûres, des pommes d’été, les branches des pommiers cassées. Il y a des personnes qui aiment les manger avant qu’elles mûrissent.

Une fois arrivés à Alba Iulia, Liviu n’a pas su trouver l’adresse de notre fils, Liviu ne demande jamais par où il faut aller, donc l’énervement inevitable ce qui a gâché tout le charme des ces petites vacances. Il nous arrive souvent dernièrement des tels ennuis...peut-être, avec l’âge il ne maîtrise plus si bien la voiture et il ne veut pas accepter une chose pareille???

Mais moi, j’ai été dans mon élément pendant ce voyage et, à Păgida, j’ai lu un roman policier écrit par un Français: Alain Gandy, L’affaire Combes.

Vineri. De ieri încă, Liviu voia să plecăm. Pînă la urmă, l-am convins cumva să rămînem pînă mîine dimineaţă, dar astăzi către ora 14^oo m-a anunţat că plecăm. Nu aveam bagaje, dar am vrut să iau nişte dulceaţă de caise din cămară şi fructe din grădină: am cules deci cireşe, vişine, iar Liviu a mîncat mere. Erau foarte multe mere de vară, ramurile atît de încărcate, ca niciodată, unele s-au rupt sub greutatea fructelor. Bineînţeles nu-s coapte încă, dar sînt oameni cărora le plac fructele verzi.

Odată ajunşi la Alba Iulia, Martin se întorsese de la lucru, ne aştepta, dar nu crezi că s-a enervat omul ăsta pentru că n-a găsit strada, într-un cartier rezidenţial mai nou şi nu era prima dată cînd i se-ntîmpla una ca asta, el nu e omul care să întrebe dacă nu cunoaşte bine oraşul. Chestia asta a stricat tot farmecul micii noaste vacanţe la ţară. În ultima vreme, ni se întîmplă mereu asemenea lucruri, nu ştiu de ce, poate cu vîrsta ne pierdem unele abilităţi şi nu vrem s-o recunoaştem ???

În ceea ce mă priveşte, m-am simţit în elementul meu în timpul acestei scurte vacanţe, mi-am propus să nu mă supăr deşi ştiam cu cine plec la drum. La Păgida am citit chiar un roman poliţist franţuzesc: Alain Gandy, Afacerea Combes. 

La maison solitaire

Le 1^-er juillet 2010

Jeudi. Nous avons passé plusiers heures dans la ville d’Alba Iulia, Martin était au travail, nous sommes arrivés à Păgida le soir, Liviu n’avait pas pris de l’essence et depuis  aujourd’hui elle est plus chère... Il a fait d’ailleurs plusieurs bêtises: il a oublié, par exemple, son képi dans le local où on a mangé et, bien sûr, cela l’a beaucoup dérangé.

À la maison de Păgida une nouvelle: un gros chien vagabond que nous avons connu l’an dernier encore s’est installé dans la cour, il mange à côté de l’autre qui nous reste, Rostogol a eu un accident, donc il n’y est plus. Le vagabond est beau, tout noir et très timide; il sait qu’il y est toléré, mais Liviu a terriblement peur des chiens. Moi, non, je peux dire même que je les aime, mais je trouve, en même temps, que c’est bête de garder des hordes, pour le simple plaisir de se sentir maître d’une créature vivante où de savoir qui passe dans la rue, la nuit, le rôle du chien est de garder la maison. Dans ces villages c’est comme ça depuis toujours, avoir des chiens méchants c’est absolument normal, des chiens qui passent la journée dans des chaines et qui sont libres pendant la nuit, quand ils doivent signaler la plus faible intrusion sur leur territoire. Autrefois, le village était plus riche, les habitants plus nombreux, des activités de toute sorte, des animaux à élever, des champs à cultiver,dans les bois, non loin du village plein de bêtes sauvages qui menaçaient les biens des paysans: des sangliers, des loups, des renards, les chiens avaient donc beaucoup de travail, mais aujourd’hui, dans ces villages, il n’y a pas beaucoup d’habitants, seulement de vieilles personnes, peu de jeunes et des enfants, mais il y a des chiens, deux au moins, dans chaque cour, même chez nous où la maison est occupée deux mois par an en totalité...Nous sommes tellement habitués à leur présence, à l’accueil qu’ils nous font à l’arrivée que leur bruit, pendant la nuit ne nous dérange pas, mais les autres, même nos fils, ne pourraient pas se reposer la nuit. Et il y a quelqu’un qui s’en occupe en les nourrissant et parfois en nous présentant si on ne s’est pas encore vus: c’est notre voisin Zilu, d’ailleurs, c’est lui qui a décidé que la présence du noir est finalement bienfaisante. Pas pour mon mari, malheureusement. 

Joi. Am petrecut cîteva ore bune în oraşul Alba Iulia, Martin fiind la lucru, astfel că am ajuns la Păgida seara. Liviu nu s-a gîndit să ia benzină aseară, iar de azi este mult mai scumpă. A păţit mai multe chestii de-astea pe ziua de ieri, de exemplu şi-a uitat chipiul în localul unde am luat masa, ceea ce l-a deranjat profund.

Acasă, la Păgida, altă chestie: un cîine mare, vagabond, pe care îl ştiam încă de anul trecut, s-a instalat în curte, mănîncă împreună cu celălalt care ne-a mai rămas, Rostogol a avut un accident şi nu mai există. Vagabondul e foarte fain, negru în totalitate şi foarte sfios, ştie că este doar tolerat acolo, dar Liviu se teme de cîini. Eu nu, aş putea spune chiar că-mi plac, dar desigur nu sînt de acord cu hoardele care există în sat, oamenii au cam pierdut măsura şi sînt depăşiţi de vremuri. Este o prostie să ţii haite întregi de cîini, pentru plăcerea de a te simţi stăpîn pe o fiinţă sau pentru a şti cine trece noaptea pe drum. În fiecare curte există cel puţin doi, chiar şi la noi, unde stăm cam două luni pe an. Sîntem întîmpinaţi de fiecare dată cu bucurie, sau cuoarecare sfială, este absolut obijnuit să-i auzim noaptea făcînd gălăgie, oamenii de aici consideră dintotdeauna că rostul cîinilor este acela de a păzi casa. Ziua ei stau legaţi, iar noaptea sînt liberi. Este absolul normal să ai cîini răi, care să semnalizeze cea mai mica intruziune pe teritoriul lor, aşa a fost de cînd lumea, numai că odinioară, satul funcţiona altfel, lumea era altfel: erau mulţi locuitori, aveau gospodării, făceau agricultură, creşteau animale, în pădurile din apropiere existau animale sălbatice care ameninţau avutul sătenilor: mistreţi, lupi, vulpi. Cîinii aveau rostul lor, fiecare fiind interesat de cei mai...răi, mai bine zis cei mai “bărbaţi”(Mioriţa). În zilele noastre, lucrurile s-au schimbat mult, locuitorii sînt puţini, majoritatea bătrîni, cei cîţiva tineri care mai locuiesc în sat fac o agricultură de...”subzistenţă”, animalele sălbatice s-au împuţinat aşa de tare că este nevoie să fie protejate de lege, terenurile dar şi casele nu mai au nici o valoare, multe sînt pustii, dar există cîini, chiar mai mulţi ca altă dată, iar noaptea fac o gălăgie de care nu prea ai cum să te aperi. Cum spuneam, pe noi nu ne deranjează, dar pe alţii poate că da. Copiii noştri nu ştiu dacă ar putea să se odihnească peste noapte.Cineva, un vecin, are grijă de ei, îi hrăneşte le pune apă. E Zilu, mare iubitor de cîini, el a hotărît,de fapt, că prezenţa vagabondului în curte este benefică. Poate că e adevărat, dar nu şi pentru Liviu, din păcate.