Le 16 septembre 2009
Mercredi. Chaque année , cette date de la mi-septembre me rappelle sans faute mon premier jour d’école, il y a très longtemps déjà, alors que j’ai pris ma vie entre mes propres mains et je l’ai construite avec assurance , avec des hésitations, avec des erreurs, mais avec de la confiance en mes propres forces, avec plaisir et avec un optimisme, par fois bête. J’ai toujours ressenti, maintenant plus que jamais, que la vie est un don que je dois apprecier, dont je dois absolument profiter au maximum.
Pour la rentrée des classes, ma mère m’avait fait faire une robe rouge en duvetine à carreaux discretes verts, jaunes et bleus et un tablier bleu moucheté du noir et orange. Elle avait natté mes cheveux en les serrant bien ce qui me donnait cette assurance dont je me vante aujourd’hui et me les a rangé autour de la tête avec des rubans blancs...Mon père m’avait acheté de chaussures neuves et ma tante Marie qui était maîtresse d’école dans le village voisin, est venue la veille, en tenant quelque chose dans les mains cachées au dos, en disant: “Devine, qu’est-ce que j’ai ici, pour toi?” et, mon Dieu! elle m’a donné un plumier en bois qui brillait comme un bijou et avec une voiture bleu dessinée sous le lac qui avait une odeur de neuf. J’avais aussi un cartable vert-grenouille en carton recouvert de tissu que je portais au dos, avec des cahiers dedans que, les derniers jours, j’avais appris comment les garder propres en les couvrant de papier bleu et en y collant des étiquettes avec mon nom écrit, cette fois, par mes parents. J’allais à l’école en sachant très bien ce que j’avais à faire: c’est-à-dire, que je devais être très attentive pour retenir tout ce que le maître d’école allait nous expliquer.
Il faisait beau ce jour-là et je marchais légère et décidée, accompagnée par ma tante Marie dont le souvenir s’est un peu estompé dans la lumière douce de l’automne, avec des feuilles jaunes d’acacia qui tombaient dans le chemin poussiereux du village.
Miercuri. În fiecare an, la aceasta dată de la jumătatea lui septembrie, îmi amintesc negreşit, prima mea zi de şcoală, în urmă cu foarte multă vreme deja, ziua în care am luat viaţa mea în propriile-mi mîini, mi-am construit-o încetul cu încetul, uneori cu siguranţă, alteori cu ezitări, cu greşeli, dar mereu cu încrederea în forţele mele, cu plăcere şi cu un optimism uneori prostesc care m-a ajutat s-o iau de la început cînd am nimerit într-o fundătură. Am simţit întotdeauna că viaţa este un dar pe care eu trebuie să-l apreciez şi să profit de el absolut la maximum.
Pentru prima mea zi de şcoală, mama mi-a cusut o rochiţă nouă din diftină roşie în careuri discrete cu linii verzi, galbene şi albastre şi un şorţ bleu cu picăţele negre şi portocalii. Ea mi-a împletit bine strîns părul ceea ce îmi dădea acea siguranţă cu care mă laud acuma şi mi-a aranjat codiţele în jurul capului cu funde albe...Tata îmi cumpărase nişte pantofi noi, iar mătuşa mea Maria care era învăţătoare în satul vecin, a venit la mine, înainte cu o seară, cu ceva în mîinile ascunse la spate, zicîndu-mi: “Ghici, ce am eu aici, pentru tine?” şi, Doamne! mi-a dat un penar din lemn care strălucea ca o bijuterie, cu o maşină albastră desenată sub lacul care avea un miros de nou. Aveam de asemenea un ghiozdan din carton acoperit cu pînză verde-brotăcel, pe care îl purtam în spate, cu nişte caiete înăuntru, pe care, în ultimele zile învăţasem cum să le păstrez curate îmbrăcîndu-le cu hîrtie albastră şi lipind pe ele etichete, pe care, de data aceasta, numele meu era scris de părinţi. Mergeam la şcoală, ştiind foarte bine ce aveam de făcut: adică trebuia să fiu foarte atentă, pentru a reţine tot ceea ce învăţătorul urma să ne explice.
Era timp frumos în acea zi şi eu mergeam uşoară şi hotărîtă, însoţită de mătuşa mea Maria, a cărei amintire s-a estompat puţin, în lumina blîndă a toamnei cu frunze galbene de salcîm, ce cădeau pe drumul prăfos al satului.
