Petite fraude

Le 13 mars 2012

   Mardi. Et 13, en plus. Le matin, j’ai oublié d’abord mon téléphone, ensuite j’ai constaté que je n’avais pas    mes lunettes. Puis j’ai perdu le ”stik” pour me brancher à l’internet. Ce n’est rien, ça va.

 À l’école, deux élèves de l’école primaire ont essayé, disons, une petite fraude avec moi: elles          devaient retourner chacune le livre de Călin Gruia, „Nuieluşa de alun”. Quand la cloche a sonné,     à la hate, une d’elles n’a pas trouvé le livre dans son cartable et n’a plu eu la patience de le              chercher. Elles montent toutes les deux à la mansarde et entrent toute essouflées dans le CDI, où    d’autres enfants attendaient leur tour pour retourner un livre ou pour en prendre un. D’autres  enfants en feilletaient uns. Celle qui avait le livre a attendu son tour et elle m’a donné le livre.  Ensuite elle voulu le remettre à sa place, mais d’habitude, c’est moi qui fais cela, elle a insisté ce  qui m’a attiré l’attention. Elle a mis le livre sur l’étagère et elle est partie. Deux minutes plus tard,  l’autre, est venu rendre le même livre, alors j’ai commencé à lui poser des questions et dans  quelques minutes la petite, en II-e ou en III-e primaire, m’a dit 100 mensonges: que c’est son livre,  celui qu’elle voudrait rendre, qu’elle voudrait savoir combien coûte ce livre, que sa mère voudrais  le lui acheter, que sa mère a dit que... Que d’inventions à son âge!!! Je lui ai dit de se calmer et  d’aller regarder dans son cartable, ou de chercher le livre à la maison. Vraiment elle est revenue,  le livre était dans son cartable, ce n’était pas grave, mais mentir comme ça à 8 ou 9 ans!!! Je suis  vraiment très bouleversée...                                    

Marţi. Şi 13, în plus. De dimineaţă, m-am întors din drum fiindcă mi-am uitat telefonul, mai tîrziu am constatat că nu aveam nici ochelarii, apoi mi-am pierdut „stikul” cu care mă branşez la internet. Nu-i nimic, merge, trece şi asta.

La şcoală, două eleve de la primară au încercat, să zic, o mică fraudă cu mine: ele trebuiau să returneze fiecare o carte de Călin Gruia, Nuieluşa de alun. Cînd a sunat clopoţelul, în marea grabă, una dintre ele nu şi-a mai găsit cartea de restituit, n-a mai avut răbdare s-o caute în ghiozdan. Ele urcă în fugă scările pînă la mansardă şi întră în CDI respirînd ca două locomotive. Aici, lume multă, unii aşteaptă să le vină rîndul să restituie cărţi împrumutate, unii să împrumute acum, alţii citesc ceva. Fetiţa care avea cartea stă la rînd, îmi dă cartea împrumutată şi insistă s-o pună la loc, pe raft. De obicei, eu fac acest lucru, după ce copiii pleacă, dar ea vrea să o pună la loc, ceea ce m-a făcut atentă. Pleacă. Peste un minut cealaltă vine de la raft să restituie şi ea cartea, aşa că eu încep să-i pun întrebări şi în cîteva secunde micuţa debitează 100 de minciuni: e cartea sa, vrea s-o restituie, ba vrea chiar s-o cumpere, mama ei doreşte să ştie cît costă. Mama a spus că...Cîte ştia să inventeze la vîrsta ei!!! Îi spun să se calmeze, să meargă în clasă, să caute în ghiozdan, sau să caute cartea acasă şi mai vorbim. Într-adevăr, chiar în aceeaşi pauză îmi aduce cartea, era în ghiozdan. Nu s-a întîmplat nimic grav, ea nu voia cartea, dar m-a uimit cum minţea. M-a întors pe dos!