Friday, October 22, 2010

Aventures-suite


Le 21 octobre 2010

Jeudi.Je dois continuer l'histoire de mes aventures... 
Après la consultation et l’application du traitement, encore une fiole de “diprophos”,
je sors du cabinet, où reignait une atmosphère agréable, protectrice et confiante, dans la rue infernale, par le bruit, le froid, la pluie et surtout le trafique. Il me restait une heure et demie, assez pour faire quelques visites dans mes magasins préférés, mais je ne pouvait pas risquer  d’essayer de monter dans l’autobus à l’arrêt près du théâtre où il y avait un tel embouteillage que l’autobus ne pouvait pas s’arrêter, alors je devais faire autrement: j’ai décidé d’aller à Turda avec le premier autobus qui s’arrêterait, et de prendre mon autobus de là-bas, mais pas de chance: l’autobus était complet et il restaient encore  une disaine de personnes pour l’autostop. Une demi heure est passée. Qu’est-ce que je devais faire autre que de prendre un taxi et essayer d’arriver à l’autogare. Je cours dans la plus proche station de taxi, mais il n’y avait rien, toutes les voitures étaient parties , elles se trouvaient dans la mer immobile de la rue. Bloquage totale. Je traverse la rue par où je peux, je ne risquais pas d’être accidentée parce que toutes les voitures restaient immobiles, sans aucune possibilité de bouger. Quoi faire? Je resterai dans la ville ce soir??? C’est bien que j’ai averti ma nièce, Iuliana et elle avait de la place pour moi, mais elle travaillait jusqu’à 21 heures. Je devais passer par le cabinet stomatologique où elle travaillait et prendre sa clé... En pensant à cet arrangement, je vois un taxi qui s’arrête et une personne qui descend. Ma chance, peut-être! Je cours, le chauffeur m’attend et nous commençons à nous traîner vers l’autre bout de la ville, je n’avais plus l’espérance de prendre le dernier autobus avec lequel je pouvais arriver chez moi ce soir. Le chauffeur me demande s’il pouvait manger une pomme, bien sûr que j’étais d’accord. Je me rends compte que je n’ai rien mangé aujourd’hui et, peut-être ça se voiait, parce que le jeune homme est descendu et est revenu avec trois pommes rouges du coffre:” Prenez vous aussi, elles sont de la campagne, du verger de mon père, il n’y utilise pas des engrais chimiques or pesticides”. Comment refuser, j’en prends une avec reconnaissance. Nous arrivons dans la rue Horea et tout d’un coup le chemin est libre. “ Je n’ai pas vu un tel embouteillage depuis au moins deux ans”, dit le chauffeur. Mon fils m’appelle pour voir si je me débrouille, ma nièce m’appelle pour insister que reste chez elle, nous arrivons dans l’autogare Beta, l’autobus est encore là, je rentre pour liberer le taxi et je lui remercie. Dans l’autobus, je commence à me chauffer, mais seulement après quelques kilomètres quand l’air chaud se ressent, mes vêtements sont si mouillés, les pantalons surtout!!! Avant le départ, avec la permission du chauffeur, j’ai eu le temps d’acheter un sandwich chaud. Tout devait bien se passer, mais à peine en me voyant descendue dans le village, je me sens vraiment en sécurité, plus encore, Arieşeni me paraît le Paradis.

Joi. Trebuie să scriu acum continuarea aventurilor mele...
După consultaţie şi după aplicarea tratamentului, încă o infiltraţie cu diprofos, ies din cabinet unde domnea o atmosferă agreabilă, protectoare şi de încredere, pe bulevardul infernal prin zgomot, frig, ploaie şi, mai ales trafic. Mai aveam o oră şi jumătate pînă la plecare, suficient pentru a vizita magazinele mele preferate, dar nu puteam nici să mă gîndesc la o astfel de plăcere, era riscant să aştept autobuzul aici, lîngă teatru, pentru că pe o aşa aglomeraţie, ar fi fost posibil să-l văd cum trece şi mă lasă acolo, neputînd opri. Trebuie să fac altfel: aştept un autobuz de Turda, şi, odată ajunsă acolo, aştept autobuzul meu mai liniştită, dar cel ce mergea la Turda a luat doar doi călători, restul vreo zece, rămînînd să-şi încerce norocul la o ocazie.A trecut o jumătate de oră, ce puteam să fac altceva deît să caut un taxi şi să-ncerc s-ajung la autogară. Alerg pînă la cea mai apropiată staţie de taximetre, dar nimic. Toate maşinile sînt în trafic, blocate, nemişcate. Traversez, pe unde apuc, doar maşinile nu se mişcă. Blocajul este total. Ce-i de făcut? Să rămîn în seara aceasta în oraşul infernal? Bine că măcar am vorbit cu nepoata mea Iuliana, care poate să mă găzduiască, dar ea este la serviciu în această seară pînă la 21oo. Va trebui s-o caut la cabinetul de stomatologie unde lucrează şi să iau cheia. Sînt udă leoarcă şi pătrunsă de frig. Gîndindu-mă la acest aranjament, văd un taxi care se opreşte şi lasă o persoană să coboare. Norocul meu? Alerg. Şoferul m-a văzut, mă aşteaptă şi începem să ne tîrîm către celălalt capăt al oraşului, unde la autogară, aştepta ultimul autobuz care m-ar putea duce acasă în această seară. Nu prea aveam speranţă, dar măcar nu mai eram în ploaie. Şoferul mă întreabă dacă poate să mănînce un măr, sigur că poate şi îmi dau seama că eu chiar nu mîncasem nimica azi, cred că se vedea pe faţa mea că-s hămesită, pentru că a coborît din maşină şi s-a întors cu mere roşii din portbagaj: “Luaţi şi dumneavastră, sînt din livada tatălui meu care locuieşte la ţară şi nu utilizează îngrăşăminte chimice sau pesticide” Iau mărul cu recunoştinţă, ajungem în strada Horea şi, deodată traficul se relaxează, putem rula normal. “N-am văzut aşa aglomeraţie de vreo doi ani”, zice şoferul cel cumsecade. Mă sună Martin ca să întrebe dacă mă descurc, mă sună Iuliana căreia îi pare rău că nu rămîn peste noapte. Ajungem la autogara Beta, alerg să văd dacă autobuzul mai este acolo, sau trebuie să-l prind cu taxiul. Era la peronul trei. Mă întorc să eliberez taxiul, să plătesc şi să-i mulţumesc. În autobuz se încălzeşte abia după ce parcurge nişte kilometri, dar şoferul îmi permite să cobor şi să-mi cumpăr un sandwich cald. Totul trebuia să se petreacă bine de acuma, dar nu sînt liniştită decît în momentul în care cobor în sat. Dar ce spun liniştită? Arieşeni este Paradisul! 

2 comments:

  1. Voilà la suite que j’attandais avec impatience. Je suis contente que tout s’est bien passé finalement. Merci pour cette histoire, ma chère!

    ReplyDelete
  2. Chiar aşteptam continuarea cu nerăbdare, ai povestit aşa de fain, încît mi-ai readus vechi amintiri despre cumplite vremuri şi despre mizerabile autobuze şi trenuri cu care am călătorit toleraţi pe banii noştri, nişte bieţi supravieţuitori, mereu în căutare de hrană. Acuma, problema este că noi am îmbătrînit cu unele temeri păstrate de atunci printr-un fel de inerţie. Adevărul e că aglomeraţia din marile oraşe în orele de vîrf nu este o glumă...Mulţumesc, scumpa!A1

    ReplyDelete