Nous entrons dans la galérie après un contrôle comme à l’aéroport et nous traversons quelques salles pleines de belles peintures et sculptures que nous ne voyans presque pas tellement David nous attire. Nous y arrivons dans un final, beaucoup de monde dans l’immense salle, probablement tout ce monde s’est dépêché comme nous pour pouvoir admirer la merveilleuse sculpture. Je suis décidée de voler quelques images, même s’il y en a partout, sur internet, par exemple, surtout que la lumière est très bonne, toutes les salles ont de grandes fenêtres et la place de David se trouve sous une coupole en verre, la lumière vient du haut. Très beau! Je dois arriver plus près, je m’approche parmi les membres d’un groupe, Américains, il paraît, accompagnés d’un guide. En fin, je suis à moins de 2m distance, je me fais du temps pour regarder en haut, il a plus de 4m hauteur, sans socle j’admire la beauté de ce corps humain tellement harmonieus et bien proportionné qui paraît bien vivant et l’emotion est si intense que je suis sur le point de pleurer, la faiblese est un peu embarassante, je dois m’assoir, je cherche mon appareil photo et une bonne position pour prendre une photo, sans m’assurer que quelqu’un, un surveillant puisse me voir et je la prends: “Sighore, signora...!!!” “Ah!Non??!!!” Maintenant je suis calme, je reste encore sur la chaise de la surveillante qui ne me regarde plus.Intrăm în galerie după un control ca la aeroport şi străbatem cîteva săli pline cu picturi şi sculpturi pe care aproape că nu le vedem, atît de atraşi sîntem de David. Ajungem într-un sfîşit, lume multă, probabil şi ceilalţi vizitatori s-au grăbit ca şi noi să vadă minunăţia. Sînt hotărîtă să fur cîteva imagini cu toate că oriunde poţi găsi, în plus, lumina este foarte bună, sălile cu ferestre mari, iar spaţiul lui David este sub o cupolă de sticlă. Foarte fain! Dar trebuie să ajung mai aproape. Mă strecor printre nişte americani însoţiţi de un ghid. În sfîrşit sînt la mai puţin de 2 m, îmi fac timp să mă uit în sus, statuia are mai bine de 4m, înălţime, fără soclu, admirînd frumuseţea acelui corp omenesc atît de armonios, perfect proporţionat ce pare însufleţit şi emoţia mă copleşeşte, trebuie să mă aşez, chiar încep să plîng, mă jenez de propria-mi slăbiciune şi îmi caut aparatul foto, găsesc o poziţie bună, nu mă mai asigur dacă mă vede cineva sau nu şi fac o fotografie. “Signora, signora...!!!” “Ah! Nu???!!!” îmi revine stăpînirea de sine rămîn încă o vreme pe scaunul care era chiar al supraveghetoarei.
