joi, 17 septembrie 2009

L'automne encore

Le 16 septembre 2009

Mercredi. Chaque année , cette date de la mi-septembre me rappelle sans faute mon premier jour d’école, il y a très longtemps déjà, alors que j’ai pris ma vie entre mes propres mains et je l’ai construite avec assurance , avec des hésitations, avec des erreurs, mais avec de la confiance en mes propres forces, avec plaisir et avec un optimisme, par fois bête. J’ai toujours ressenti, maintenant plus que jamais, que la vie est un don que je dois apprecier, dont je dois absolument profiter au maximum.

Pour la rentrée des classes, ma mère m’avait fait faire une robe rouge en duvetine à carreaux discretes verts, jaunes et bleus et un tablier bleu moucheté du noir et orange. Elle avait natté mes cheveux en les serrant bien ce qui me donnait cette assurance dont je me vante aujourd’hui et me les a rangé autour de la tête avec des rubans blancs...Mon père m’avait acheté de chaussures neuves et ma tante Marie qui était maîtresse d’école dans le village voisin, est venue la veille, en tenant quelque chose dans les mains cachées au dos, en disant: “Devine, qu’est-ce que j’ai ici, pour toi?” et, mon Dieu! elle m’a donné un plumier en bois qui brillait comme un bijou et avec une voiture bleu dessinée sous le lac qui avait une odeur de neuf. J’avais aussi un cartable vert-grenouille en carton recouvert de tissu que je portais au dos, avec des cahiers dedans que, les derniers jours, j’avais appris comment les garder propres en les couvrant de papier bleu et en y collant des étiquettes avec mon nom écrit, cette fois, par mes parents. J’allais à l’école en sachant très bien ce que j’avais à faire: c’est-à-dire, que je devais être très attentive pour retenir tout ce que le maître d’école allait nous expliquer.

Il faisait beau ce jour-là et je marchais légère et décidée, accompagnée par ma tante Marie dont le souvenir s’est un peu estompé dans la lumière douce de l’automne, avec des feuilles jaunes d’acacia qui tombaient dans le chemin poussiereux du village.

Miercuri. În fiecare an, la aceasta dată de la jumătatea lui septembrie, îmi amintesc negreşit, prima mea zi de şcoală, în urmă cu foarte multă vreme deja, ziua în care am luat viaţa mea în propriile-mi mîini, mi-am construit-o încetul cu încetul, uneori cu siguranţă, alteori cu ezitări, cu greşeli, dar mereu cu încrederea în forţele mele, cu plăcere şi cu un optimism uneori prostesc care m-a ajutat s-o iau de la început cînd am nimerit într-o fundătură. Am simţit întotdeauna că viaţa este un dar pe care eu trebuie să-l apreciez şi să profit de el absolut la maximum.

Pentru prima mea zi de şcoală, mama mi-a cusut o rochiţă nouă din diftină roşie în careuri discrete cu linii verzi, galbene şi albastre şi un şorţ bleu cu picăţele negre şi portocalii. Ea mi-a împletit bine strîns părul ceea ce îmi dădea acea siguranţă cu care mă laud acuma şi mi-a aranjat codiţele în jurul capului cu funde albe...Tata îmi cumpărase nişte pantofi noi, iar mătuşa mea Maria care era învăţătoare în satul vecin, a venit la mine, înainte cu o seară, cu ceva în mîinile ascunse la spate, zicîndu-mi: “Ghici, ce am eu aici, pentru tine?” şi, Doamne! mi-a dat un penar din lemn care strălucea ca o bijuterie, cu o maşină albastră desenată sub lacul care avea un miros de nou. Aveam de asemenea un ghiozdan din carton acoperit cu pînză verde-brotăcel, pe care îl purtam în spate, cu nişte caiete înăuntru, pe care, în ultimele zile învăţasem cum să le păstrez curate îmbrăcîndu-le cu hîrtie albastră şi lipind pe ele etichete, pe care, de data aceasta, numele meu era scris de părinţi. Mergeam la şcoală, ştiind foarte bine ce aveam de făcut: adică trebuia să fiu foarte atentă, pentru a reţine tot ceea ce învăţătorul urma să ne explice.

Era timp frumos în acea zi şi eu mergeam uşoară şi hotărîtă, însoţită de mătuşa mea Maria, a cărei amintire s-a estompat puţin, în lumina blîndă a toamnei cu frunze galbene de salcîm, ce cădeau pe drumul prăfos al satului.

luni, 14 septembrie 2009

La rentrée des classes








Le 14 septembre 2009

Lundi. Jour férié. Le jour de la Sainte Croix.

Aujourd’hui c’est aussi la rentrée des classes. J’ai voulu assister aux festivités de la rentrée et prendre quelques photos...L’école est encore en chantier et Dieu sait quand elle sera finie surtout que le travail s’est arrêté à cause de l’argent, bien entendu!

De plus en plus les parents participent aux festivités scolaires ce qui est une bonne chose. Avant ce n’était pas comme ça. Les gens étaient plus pauvres et les enseignants devaient se contenter avec la présence des enfants. Maintenant, la population de la commune a un autre niveau de vie et ça permet au gens d’être plus attentifs à leur propre confort et à l’éducation de leurs enfants.

Anouk et Stéphane sont partis vers 14 heures, quand il y avait un autobus vers Alba Iulia et ensuite ils voudraient se diriger vers Sibiu.

Luni. Zi de sărbătoare. Ziua Sfintei Cruci.

Azi este de asemenea începutul anului şcolar. Am vrut să asist la festivităţile de deschidere şi să fac cîteva fotografii.

Şcoala este încă în şantier şi Dumnezeu ştie cînd se va termina, mai ales că lucrul s-a oprit, din lipsă de bani, se-nţelege!

Din ce în ce mai mult, părinţii participă la deschiderea anului şcolar şi la alte festivităţi din viaţa şcolii ceea ce este un lucru bun. Înainte nu era aşa. Oamenii erau mai săraci şi dascălii trebuiau să se mulţumească doar cu prezenţa copiilor. Acum, populaţia comunei are un alt nivel de viaţă şi oamenii îşi pot permite să fie mai atenţi cu propriul lor confort precum şi cu educaţia instrucţia copiilor lor.

Anouk şi Stéphane au plecat către orele 14, cînd există un autobus spre Alba Iulia de unde se vor îndrepta înspre Sibiu.

duminică, 13 septembrie 2009

Foire d'automne



Le 13 septembre 2009

Dimanche. La foire de Gîrda. Il paraît que c’est une foire plus grande que celle d’Arieşeni du dimanche dernier.

Timi prend au sérieux son affaire de vendeuse de vêtements “second hand”, mais elle dit que l’expérience lui manque. Certainement, ça va venir...

Donc, nous sommes allés à Gîrda: Liviu a été hier soir aussi pour occuper une bonne place pour Timi, aujourd’hui les deux jeunes de Belgique voulaient aller eux aussi à la foire et après à la grotte du Glacier de Scărişoara...On est allé ensemble.

Le dimanche passé, à la foire d’Arieşeni, Monica avait aidé Timi qui avait installé son étalage devant notre porte.

Duminică. Tîrg la Gîrda. Se pare că e mai mare decît cel de la Arieşeni de duminica trecută.

Timi îşi ia în serios afacerea sa de vînzătoare de haine second hand, dar zice că îi lipseşte experienţa. Cu siguranţă asta va veni în timp.

Deci, ne-am dus la Gîrda: Liviu a fost şi aseară ca să ocupe un loc bun pentru Timi, azi cei doi tineri belgieni voiau să meargă şi ei la tîrg iar apoi la peştera Gheţarul de la Scărişoara...Am mers împreună.

Duminica trecută, Monica o ajutase pe Timi care îşi instalase taraba la noi în poartă.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Automne, vraiment


Le 12 septembre 2009

Samedi. Toute la journée il a fait beau temps, ensoleillé et un air automnal très doux, qui stimulait plutôt à la rêverie qu’au travail. Je devais nettoyer la salle de bains dans l’appartement et faire le nettoyage de la cuisine. Je ne me dépêchais pas du tout, j’avais tout le temps.

Je n’ai plus appeler les enfants, parce que je savais qu’ils devaient partir pour leur Italie ensoleillée.

Vers 13 heures, deux touristes entrent et demandent des informations et ils restent dormir chez moi. Ils viennent de Belgique.

Sîmbătă. Toată ziua a fost timp frumos, însorit şi un aer tomnatic foarte blînd îndemna mai degrabă la reverie decît la treabă. Eu aveam de făcut curăţenie în baia din apartament precum şi în bucătărie. Nu mă grăbeam deloc, aveam tot timpul.

Nu i-am mai sunat pe copii, ştiam că trebuie să plece în Italia lor cea însorită.

Pe la ora 13, doi turişti intră pentru informaţii şi rămîn să doarmă la mine. Vin din Belgia.

11 septembre 2001


Le 11 septembre 2009

Vendredi. Il y a huit ans, Liviu attendait son départ des États Unis, les bagages prêts, chez nos enfants, à Salt Lake City. Seul à la maison, il regardait la télé, ne comprenant grand chose.Il ne parle pas l’anglais, lui. D’un coup, il a vu quelques images terrifiantes avec deux tours qui tombaient comme si c’était un bombardement et le réporter parlait, parlait et il ne comprenait rien...C’était un film, ou quoi?

Moi, au même moment, je travaillais quelque chose, comme d’habitude, ici à la maison, sans avoir la télé ou la radio ouvertes, quand ma voisine au-dessus, m’a dit d’ouvrir et regarder ce qui se passe aux États, que les Tours World Trade Center ont été détruits par des avions suicidaires et j’ai tout de suite penssé à lui, à Liviu, comme il devait être seul et ne comprenant de quoi il s’agîssait...Le pauvre! Et dire, qu' il avait présenti ce désastre avant le départ et il me disait que s’il lui arrivait quelque chose, voilà, la compagnie aérienne devait payer des dédommagements...et des bêtises comme ça. Et je me moquais de lui, mais il avait eu raison et sa rentrée a été remise de deux semaines...

Et, le monde n’est plus le même depuis...

Vineri. Acum opt ani, Liviu aştepta plecarea sa din Statele Unite, cu bagajele făcute, la copiii noştri de la Salt Lake City. Era singur acasă, se uita la televizor, neînţelegînd mare lucru. Nu vorbeşte engleza. Deodată, vede nişte imagini groaznice cu două turnuri care cad ca şi cum ar fi lovite de un bombardament, iar reporterul vorbeşte, tot vorbeşte şi el nu înţelege nimic...Să fie vre-un film sau ce?

În acele momente, eu lucram ceva prin casă, ca de obicei, fără să ascult ştiri la radio sau la televizor, cînd vecina mea de deasupra, îmi spune să mă uit să văd ce se petrece în State, că Turnurile World Trade Center au fost distruse de nişte avioane sinucigaşe şi mi l-am imaginat pe el, singur acasă, neîţelegînd ce se întîmplă. Săracu’! Şi, doar presimţise că are să se întîmple ceva rău şi îmi tot spunea ce despăgubiri ar trebui să-mi plătească Luftanza, compania aeriană cu care urma să plece...şi prostii de-astea. Eu rîdeam de el, dar iată că avusese dreptate, iar întoarecerea sa a fost amînată cu două săptămîni.

Iar lumea nu mai este la fel de atunci...

vineri, 11 septembrie 2009

Automne


Le 10 septembre 2009

Jeudi. Je continue la lessive, aujourd’hui, je vais finir de ranger les chambres et peut-être j’aurais le temps de faire quelque chose qui me plairait vraiment . Je lis mes blogs et autres que je viens de découvrir... J’ai trouvé des idées dans les blogs préférés.

Joi. Încă spăl haine, azi. Voi termina de aranjat camerele şi, poate, voi avea timp să fac ceva ce-mi place...Citesc blogurile preferate si altele, pe care tocmai le-am descoperit. Am găsit idei pe la blogăriţele preferate...

joi, 10 septembrie 2009

Saison fermée



Le 9 septembre 2009

Mercredi. La petite famille de Liviuţ est partie pour Oradea, Marghita et dans deux trois jours ils partiront pour l’Italie.

Ils vont faire quelques analyses avant, pour savoir de quoi il s’agît des tâches rouge de Cristian. À Alba Iulia le médecin a recommandé des analyses et il leur a prescrit une ordonnance. Déjà, ça va mieux.

Je suis en train de nettoyer les chambres, de faire une grande lessive.

Des touristes qui demandent des infos, il n’y en a que deux-trois...Saison fermée!

Miercuri. Liviuţ şi ai săi au plecat la Oradea, apoi la Marghita şi, peste o zi două se vor îndrepta spre Italia. Înainte de a pleca vor face cîteva analize, pentru a şti despre ce-i vorba în privinţa sănătăţii copilului. Medicul din Alba Iulia le-a recomandat analize şi le-a prescris ceva medicamente. Deja este mai bine.

Eu fac curăţenie prin camere, am multe haine de spălat, haine de pat, mai ales.

Turişti care să mai ceară informaţii, foarte puţini, mai nimeni...Sezon închis.