Duminică. Cîte noutăți! Și mai bune și mai ...puțin bune. Nici nu știu cu ce să încep, s-o luăm cronologic, deci.
Joi am făcut o călătorie în țară, am avut programare la oftalmolog, control de rutină. E o doamnă, un excelent doctor, am mai fost la dînsa, o știm de cînd eram mai tineri:D-na Angela Opincariu, str. Mihai Eminescu nr.22, Turda. eu trebuie
Călătoria a fost faină, nu am mai ieșit de mult de acasă. Nu ne venea să credem că este atît de cald, noi fiind obișnuiți cu răcoarea de la munte. Drept să spun, canicula nu ne priește niciunuia. Orașul, fie Turda, fie Alba Iulia, ne obosește.
La oftalmolog am întîlnit-o pe verișoara mea, Ica. Voiam să-i ofer eu consultația, cabinetul fiind privat, dar m-a refuzat politicos. Aveam atîtea să ne spunem, nu ne-am mai văzut din 2000 și atunci ne-am întîlnit întîmplător pe stradă, nu am avut timp să vorbim, să ne vedem.
Din Turda ne-am dus la Alba Iulia unde urma să dormim peste noapte, Elisa și mama ei plecau la ceilalți bunici. Dacă totul urma să decurgă normal ele chiar trebuia să fie plecate, dar de aici încolo nimic n-a mai fost ca lumea. N-au mai mers nicăieri, bunicii au făcut o toxiinfecție alimentară se simțiseră rău, rău de tot și abia au ajuns în oraș: mama Elisei i-a adus din Aiud, i-a dus la medic care a ajuns la concluzia că „n-au nimic”... Cînd n-ai fost în situația asta poți să crezi că nu-i cine știe ce. Așa și medicul dar și noi, am zis că le trece și gata.
Am mîncat în oraș toți cinci: Elisa, mama, tata și noi, bunicii, plus tot ceea ce înseamnă orașul: tobogane și alte amuzamente pentru copil...
Sîmbătă după micul dejun: un ceai, un ochi, o roșie și o bucățică de caș de oaie cît un biscuit, ne-am despărțit. Noi am plecat spre casă după un mic tur de cumpărături. Deja canicula scuipa foc peste șoseaua netedă.
Înainte de Zlatna a început coșmarul: ne-a apucat un răăău!!! Greață, vărsături și tot ce vrea să zică o toxiinfecție gastrică...
Tot oprind din loc în loc, am făcut cîteva ore pînă la Abrud unde era Spital cu secție de urgențe. Eram ca vai de noi, palizi, abia respiram și cu greu ne țineam pe picioare, dezhidratați și murdari...Ne-au internat, perfuzii, treburi de-astea.
Ne-am liniștit, apoi, peste noapte, am dormit .
A doua zi am plecat acasă pe răspunderea noastră, voiau încă să ne mai pună perfuzii, dar preferam să...murim acasă. Acum exagerez, însă prea am suferit din lipsă de apă pentru spălat, un duș ar fi fost o minune, dar așa e pe la noi, dacă e coșmar, coșmar să fie pînă la capăt.
Samedi. Combien de nouvelles! De bonnes nouvelles mais aussi de...moins bonnes. Avec quoi commencer? Chronologiquement peut-être.
Jeudi nous avons fait un voyage dans le „pays”, comment disent le motzi, nous avions rendez-vous chez l'ophtalmologue, contrôle de routine. C'est une dame, un excellent docteur, nous la connaisions depuis qu'on était plus jeunes, ce n'est pas la première fois qu'on va chez elle. Madame Angela Opincariu, 22, Rue Mihai Eminescu, Turda. Je dois changer de lunettes, Liviu aussi, autrement ça va bien il n'y a pas d'autres problèmes qui s'annoncent.
Le voyage a été beau, moi au moins je ne suis pas sortie de chez nous depuis assez longtemps et j'en avais besoin. Nous, habitués à la fraîcheur de la montagne, nous n'arrivions pas à croire qu'il face aussi chaud. C'est vrai que la canicule ne nous va absolument pas et la ville, soit Turda, soit Alba Iulia nous fatigue.
Chez l'ophtalmo nous avons rencontré ma cousine, Ica. Je voulais lui offrir en cadeau la consultation, le cabinet étant privé, mais elle a refusé poliment. Il y avait tant de choses à nous dire, nous ne nous sommes pas vues depuis l'an 2000, alors qu'on se rencontrait dans la rue, chacune de nous ayant ses propres affaires à résoudre.
Ensuite, nous sommes allés à Alba Iulia, nous pensions y passer la nuit, chez notre fils. Elisa et sa maman devaient partir chez les autres grands parents. Elles n'étaient plus à la maison, mais les choses ont pris un autre tournant: les grands parents ont fait une crise digestive ou quelque chose comme ça, ils ne sont plus arrivé en ville, leur fille est allée les chercher car ils ne se débrouillaient plus avec la voiture et ensuite aller chez le médecin voir qu'est-ce qu'il y a, conclusion du médecin "rien". Si on n'a jamais été dans cette situation, on pouvait croire que ce n'est rien du tout. Nous avons souris en nous disant, cela passe, ce n'est rien.
Nous avons mangé en ville tous les cinq: Elisa, mama, papa et nous les grands-parents. En plus la petite s'est bien amusée sur le tobogan et autres amusements en ville.
Samedi, après le petit déjeuner, une tisane, un oeuf, une tomate et un petit bout de fromage, nous sommes partis vers la montagne. La canicule brûlait déjà le chemin.
Avant la ville de Zlatna le cauchemar a commencé: nausées, mal, vomissements sans cesse. Tous les deux.
On a mis des heures jusqu'à Abrud, alors que c'était moins d'une heure de voiture. Il y a là un hôpital avec Urgence. Nous y sommes entrés pales, fatigués, déshydratés, sales, faibles... Premiers aides, mis en hôpital... Tranquilles. La nuit on a dormi. Le lendemain, nous partons à la maison.On est relativement bien, nous ne mangeons que du pain grillé, tisanes de mente, soupe de cumin et des carottes. On a signé un papier en prennant la responsabilité por avoir refusé d'y rester encore.
On ne désirait que se voir à la maison, éventuellement mourrir chez soi, après une douche chaude ou froide, sans importance. Le cauchemar a été total.
