Saturday, November 26, 2016

Le chat Stelou



Le 26 novembre 2016

Vendredi. J'avais un chat, un matou en fait.  J'aimais croire que c'était mon chat. Au début, rien n'était sûr avec lui, même son sexe était incertain, je lui disais Stela. Il n'était pas fort, comme les autres, il avait besoin de protection, mais il voulait etre indépendant.
 Finalement on a découvert que c'était un male. Stelou a eu ses 9 ans le 27 juin, pourtant, il n'était pas si vieux que ça. Pendant sa courte vie, parce que j'ai tous les raisons du monde de croire qu'il n'est plus, il m'a appris certaines choses:
*il n'a jamais été à moi. Sa mère me l'a laissé quand une autre série de petits venait et il savait déjà les regles de la vie.
*il n'avait confiance en personne. Il mangeait chez moi sans me permettre de le toucher, de l'inviter dans la maison, de le caresser. 
A la vieillesse, oui, il voulait qu'on le caresse, mais alors c'est moi qui a gardé la distance.
*il mangeait peu, mais plusieurs fois par jour si d'autres chats ne passaient pas par là, lui vider la casserole.
*il ne mangeait pas gras. Jamais.
*il aimait les chattes. Il luttait pour elles jusqu'à la dernière goutte de sang pour assurer sa descendence.
*il chassait pour se garder en forme et pour manger si nécessaire.
*on meurt toujours seul. Il s'est caché pour mourir, on ne l'a jamais trouvé. On peut croire qu'on nous l'a volé, ça arrive, mais non, il n'était plus en forme, il était malade, il ne pouvait plus manger, j'ai bien vu...

Qu'on lui accorde un bon souvenir!

Joi. Aveam o pisică. Îmi plăcea să cred că era pisica mea. La început, nimic nu era sigur, nici măcar sexul ei, îi spuneam Stela. Nu era ca ceilalți de tare, avea nevoie de protecție, dar nu voia să depindă de nimeni.
Pînă la urmă am văzut că era motan. Stelou a împlinit 9 ani în 27 iunie, nu era chiar așa de bătrîn. În timpul scurtei sale vieți, pentru că am toate motivele din lume să cred că el nu mai există, m-a învățat unele lucruri:
*n-a fost niciodată al meu. Mama sa mi l-a încredințat cînd o altă serie de pui urma să vină, el știa deja regulile vieții.
*nu avea niciodată încredere în cineva. Mînca la mine, e adevărat, dar nu-mi permitea să-l ating, să-l invit în casă, să-l mîngîi.
La bătrînețe, voia să fie alintat, dar eu am păstrat distanța, așa cum m-a obișnuit.
*mînca puțin, de mai multe ori pe zi, asta dacă alte pisici nu-i goleau castronul.
*nu mînca gras. Niciodată.
*îi plăceau pisicile. Lupta pentru ele pînă la ultima picătură de sînge, ca să-și asigure descendența.
*vîna pentru a se menține în formă și pentru a mînca dacă era nevoie.
*mori întotdeauna singur.
S-a ascuns ca să moară. Nu l-am mai găsit. Am putea crede că l-a furat cineva, se mai întîmplă, dar nu, nu mai era în formă, era bolnav, nu mai putea mînca, am văzut bine acest lucru...

Să-i acordăm o amintire!

           





8 comments:

  1. E trist sa te desparti de ceva ce a facut parte din viata ta atatia ani ...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Cumva m-am obișnuit cu ideea că a murit. E trist, dar asta e. Merci pentru vizită Dani.

      Delete
  2. Iubesc pisicile! Aş vrea să cred că au mai mult de nouă vieţi.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mama lui arăta exact la fel: gri cu alb pe piept. Era mult mai...lipicioasă. La fel, credeam că e pisica mea, dar am descoperit că și vecinii noștri credeau același lucru. Stelu a făcut parte din prima ei serie de pui. I-a fost atît de frică, sărăcuța, încît a trebuit să stau lîngă ea pînă a adus pe lume primii săi sapte micuți. Chiar e o istorie de familie. Aș vrea și eu să cred în cele nouă vieți...Ah!

      Delete
  3. A trait liber. Multe pisici libere se trec prea devreme, dar macar au trait viata pe care si-au dorit-o. Imi pare rau pentru pierderea ta, caci daca l-ai considerat al tau, al tau a si fost.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Îmi place termenul ăsta de pisici libere. Mulțumesc Cristina.

      Delete
  4. Și de la noi dispar pisici, Marta. Tot așa, pe nesimțite, te trezești că nu mai vin. O zi, două, trei, o săptămână... până când știi sigur că nu mai apar.
    Știu cât de dureros e, te atașezi și de ființele astea drăgălașe.
    Ai scris foarte frumos despre Stelou.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mulțumesc Carmen Natașa, chiar am considerat de datoria mea să-mi exprim părerea de rău. Stelou era o ființă care, într-un fel depindea de mine, dar atunci cînd lipseam de acasă se descurca singur. Poate avea și alți...sponsori, dar în mod sigur era un mare vînător. Nu întotdeauna mînca ceea ce vîna, se mai gîndea și la mine, îmi aducea trofeele la ușă: șoareci, păsărele, porumbei, cam astea.

      Delete