luni, 25 mai 2009

La grotte des Ours




Le 20 mai 2009
Mercredi. Après la longue rendonnée d’hier, on se disait qu’une journée de repos pouvait faire bon, mais pas en restant à la maison, sans activité…Ils sont allés à Chişcău, voir la Grotte des Ours. On peut y arriver en voiture, jusqu’à l’entrée, ce n’est pas loin, environ 75 km…Ils pourront la comparer avec les grottes de Dordogne. Il y a là, en Dordogbe, sans doute, la plus célèbre grotte du monde: Lascaux.

“À L’origine, c’est une cavité superbe aux parois calcinées, éclatantes de blancheur. Les homes préhistoriques l’ont choisie il y a 17000-18 000 ans pour en faire leur sanctuaire” ( Brigitte et Gilles Delluc )

À Chişcău les explications du guide sont en roumain, mais dans le groupe, il y a souvent un roumain qui peut traduire un peu, pour les touristes étrangers,.


Près de la grotte il y a les collections de la famille Flutur, qui sont toujours apréciées par les touristes…

La randonnée



-->
Le 19 mai 2009
Mardi. Rendonnée à la Cascade de Vîrciorog. Je suis le guide, bénévole, bien sur et pour mon propre plaisir. Liviu m’encourage, il trouve que mon sédentarisme va me transformer en une deuxième tante Cornelia de la famille.Elle n’était pas encore vieille, cette tante à lui, et elle ne pouvait plus bouger que de sa chambre jusqu’à la cuisine…
-->Nous partons vers 10:00 h du matin, avec Liviu. Il nous emenne jusqu’au premier petit pont sur lequel il n’ose plus passer en voiture. Nous descendons et nous prenons, à pied, doucement, le petit chemin balisé d’un point jaune, vers la cascade. Ce chemin m’a parru toujours long, quand j’ai fait le guide, mais maintenant, vraiment il me -->paressait long du tout…Je regarde ma montre: quelque chose n’allait pas du tout, nous marchions depuis plus deux heures et le trajet n’avait plus de 3 km et ½ . Ce n’était pas normal. Pourtant, j’ai fait très attention pour trouver le petit raccourci que j’avais raté il y a quelques ans, quand j’accompagnais un groupe de Belges et cette affaire m’avait laissé un goût désagréable…
-->Je n’ai pas du tout raté le raccourci, mais j’ai raté la cascade. Comment cela a pu être possible? Très bien. Tout le long du trajet il y a de petites cascades qui font du bruit et en plus la végétation très riche a invahi les sentiers comme s’il fallait vite remplacer les arbres déracinés par les orages ou coupés par les hommes. Nous avons passé au dessus et on a marché vers la crête, car le balisage nous emenne vers Curcubata Mare, le sommet de cette montagne.

duminică, 24 mai 2009

Repos

18 mai 2009

Lundi. Repos après le voyage, mais ils vont quand même jusqu’à Cîmpeni chercher une banque…

Mes hôtes


Le 17 mai 2009

Dimanche.
Je suis très occupée. J’ai deux hôtes français, Béatrice et Claude Marcuzzi, un couple très sympatique, qui vont rester chez moi jusqu’au 6 juin, avec trois jours, Lundi, Mardi et Mercredi, où ils seront en Moldavie et au Maramureş…
Béatrice et Claude sont retraités de l’immobilier, ils viennent du sud-est de France, ils habitant quelque part entre Toulouse et Bordeaux, dans une ville qui s’appelle Sarlat. Je crois qu’ils avaient travaillé et habité dans la ville, mais maintenant ils habitent à la campagne, près de Sarlat, une maison que Béatrice a héritée de sa grand-mère.
La région d’où ils viennent est ,du point de vu administratif, l’Aquitaine, la Région d’Aquitaine, le département de Dordogne, qui correspond à ce qu’autrefois on appelait le Périgord…Sarlat est dans le Périgord Noir. C’est le pays du fois gras.
Le nom de Dordogne me rappelle Caroll Hertzig de Grand Saconnex en Suisse et sa table en verre, avec un support en “Yng et Yang”, en pierre de Dordogne, qui te guérrit de maux de tête si tu te penches sur cette merveille…

Mes deux Français arrivent en fin d’après-midi, ce sont deux personnes, disons de mon âge, l’air très sympathiques…Ils s’appellent Béatrice et Claude. Je leur montre la maison, ils peuvent choisir la chambre, c’est celle dont la fenêtre donne sur le jardin et la rue. Je m’inquiette un peu à cause du chien du voisin qui a sa place dans le jardin, vers la porte, qui pleure par fois, pendant la nuit, il est grand mais il est très jeune aussi…Ils me dissent que cela ne les dérangerait pas du tout. C’est leur affaire, finalement, mais j’avais préparé plutôt l’autre chambre…En fin, j'insiste qu'ils s’installent dans toute la maison parce que je ne pense pas accueillir d’autre personnes, en dehors d’eux, jusqu’au 6 juin quand ils partiront…Il y aurait mon ancien collègue de lycée, Mihai Trifu qui aurait voulu venir à Arieşeni, mais il ne sais pas avec certitude quand il obtiendra son petit congée…De toute façon, il trouvera de la place quelque part par ici…J’aurais aimé qu’il soit chez moi, mais s’il vient le 25 mai pour deux-trois jours, je ne pourrais pas…

Pas de lecteurs


Comme je le supposais dès le début, sur mon blog je n’ai pas de lecteurs, il n’y a personne qui s’est enrégistré, il y a seulement une personne, Valy, qui a fait un commentaire…Merci Valy!
Maintenant, je vais avoir peut-être deux lecteurs français, les personnages principales des “posts” qui suivent. C’est pour cela que je vais écrire mon journal en français…

miercuri, 13 mai 2009

Pînza de cînepă


8 mai 09

Vineri. Zilele astea m-am ales cu nişte material ţesut în casă, din cînepă, de la doamna Popa. De vreo două cearceafuri de pat, un pic mai mult…Nu ştiu ce a apucat-o, poate nu vrea să le dea nurorilor sau fiicei care nu apreciază îndeajuns, cine mai ştie…

Nu am descusut-o, dar mi-a adus-o pe furiş, să nu o vadă Nicu…Am înţeles că toţi au întrebat-o : « Ce mai faci şi cu asta ? »
La care ea ar fi zis că o pune în pubelă, ce să facă, dar i s-a strîns inima de părere de rău. Cum să arunci la pubelă atîta muncă ? Pentru cîţiva coţi de pînză, era de muncit nu glumă…era munca mamei ei, a ei şi chiar a lui Nicu…
Iată povestea acestei pînze :
IAS-eul unde lucra batrînul Mogoşanu, semăna cînepă pentru sămînţă, cînepă pe care muncitorii o recoltau, scoteau sămînţa, iar tulpinile erau considerate deşeuri. Unii muncitori, cei ale căror neveste erau harnice şi pricepute, le luau acasă, le puneau în topilă, le scoteau după 2-3 săptămîni, le spălau lovindu-le de suprafaţa rîului, bălţii sau ce o fi fost acolo, pe malul Dunării, le uscau la soare, apoi le duceau acasă, unde scoteau firele : fuioare de cînepă şi cîlţi. Pămîntul era fertil şi cînepa creştea foarte bine, lanul era atît de înalt încît nu s-ar fi putut vedea calul cu călăreţ cu tot, tulpinile albite şi uscate erau atît de tari de nu puteau fi rupte cu meliţa şi atunci Nicu, ginerele cel mare, era de mare folos, pentru că el le spărgea cu muchia securii. Mama Reta era o femeie vrednică, dar cînd s-a procopsit cu trei fete, toată lumea îi spunea că mult va avea de lucru să facă atîtea ţoale pentru zestre, aşa că femeia a muncit de i-au sărit capacele de şi-a ţinut fetele la şcoală, pe toate trei. Zestrea mai putea să aştepte. Fetele aveau diplôme, asta era zestrea ce au primit-o de acasă, dar acum, la bătrîneţe avea încă putere şi dorinţa de a fi utilă, aşa că în serile lungi de iarnă, şi-a tors fuioarele gîndindu-se la fetele ei care nu trebuia să trăiască cu frustrarea că nu au avut zestrea tradiţională, aşa ca s-a pus pe ţesut…A nevedit bumbac, cumpărat de fiica mai mare care aprecia cel mai mult lucrurile făcute în casă şi a bătut cînepă. A ieşit o pînză minunată. Iată însă că efortul ei era menit pubelei…

luni, 4 mai 2009

Izvorul Tămăduirii


24 aprilie 2009

Vineri. Altă mare sărbătoare : Izvorul Tămăduirii.Îmi aduc aminte că în urmă cu nişte ani buni, am făcut o excursie la Izbuc, un sat undeva în judeţul Bihor, unde există un izvor care iese de sub pămînt cu intermitenţe, un fel de « jet d’eau » cum spun francezii. Auzisem tot felul de poveşti despre puterea tămăduitoare a apei, despre oameni care intră în izvor să fie vindecaţi. Dacă nu au prea multe păcate apa iese imediat, iar dacă sînt tare păcătoşi apa nu iese ca să-i vindece...Pare că-l văd pe Liviu aşteptînd ca un pui de bogdaproste să curgă apa peste el şi să-l vindece de cine ştie ce boli închipuite, că el obijnuieşte să-şi pună singur tot felul de diagnostice. Se dusese acolo, cu o femeie de aici de la noi, o femeie necăjită, care s-a consolat cu luxaţia coxofemurală cu care s-a ales la naştere, dar voia să facă ceva mai mult pentru fiul ei, care avea aceeaşi problemă…Copilului i s- ar fi putut pune oasele la locul lor, imediat după naştere, dacă cineva s-ar fi preocupat, mai ales că cei de la dispensar cunoşteau bine familia . Poate chiar au recomandat ca ea să nască într-o maternitate, dar probabil, familia s-a opus… Acuma însă era prea tîrziu, se putea doar încerca o operaţie, dar oricum nu se punea problema aşa : familia nu credea, pur şi simplu în medici şi operaţie, nu voiau să sacrifice timp şi bani cu aşa ceva…Acelaşi lucru i se întîmplase şi ei, fusese o fată frumoasă, iar la şcoală nu o întrecea nimenea la învăţătură. Degeaba. Era şchioapă, după terminarea celor opt clase obligatorii, părinţii nu au mai scos-o în lume, nu a avut parte ca celelalte fete de vîrsta ei, să meargă duminica în centru, la joc, nu a avut parte să fie curtată de cineva, familia a aranjat o căsătorie cu un bărbat mult mai în vîrstă, iar acuma avea acest băiat…povestea se repeta. Numai ea ştie cum a convins familia soţului, să-i permită să meargă cu băiatul la Izbuc. Numai ea ştie cum a făcut rost de bani pentru călătorie…A sperat într-o minune .

Asta s-a întîmplat în alte vremuri, cînd astfel de intreprindere era, în cel mai bun caz, ridiculizată, de autorităţi, călătoria însăşi cerea mult curaj…Nu trebuia să afle nimeni unde şi cu ce scop a făcut pelerinajul…
Liviu era de încredere şi chiar a adus acasă apă sfinţită, într-o canistră…Acolo era o biserică şi nişte călugări, se facea slujbă afară, la izvor, de sărbătoarea Izvorului Mîntuirii, dar mai discret, nu cu atîta fast ca în zilele noastre. Era, de fapt, o mînăstire care s-a extins după schimbarea de regim din ’89.
De sărbătoarea Izvorului Mîntuirii, oamenii începuseră să facă acest pelerinaj în număr din ce în ce mai mare…
Aşa se face că într-un an, la cererea mai multor părinţi am organizat o excursie . Am anunţat copiii, la şcoală. S-au strîns vreo 30 de copii şi adulţi din comună. Am închiriat « duba » lui Dănuţu’ lu’ Iustin. Ce mizerabilă călătorie ! Eram ca într-un container, dar pînă la Izbuc nu era foarte departe şi toată lumea a considerat că merită efortul. Nici nu costase mult. Am ajuns la sfîrşitul slujbei, dar preotul şi călugării au fost foarte plini de solicitudine, au binecuvîntat şi miruit pe toată lumea, adulţii s-au rugat, copiii la fel, apoi am mers la izvor, însoţiţi de un călugăr, am văzut izbucul, am luat apa sfinţită pentru acasă şi ne-am bucurat de primăvara mult mai înaintată şi mult mai înflorită decît în muntele nostru.