duminică, 24 mai 2009

Pas de lecteurs


Comme je le supposais dès le début, sur mon blog je n’ai pas de lecteurs, il n’y a personne qui s’est enrégistré, il y a seulement une personne, Valy, qui a fait un commentaire…Merci Valy!
Maintenant, je vais avoir peut-être deux lecteurs français, les personnages principales des “posts” qui suivent. C’est pour cela que je vais écrire mon journal en français…

miercuri, 13 mai 2009

Pînza de cînepă


8 mai 09

Vineri. Zilele astea m-am ales cu nişte material ţesut în casă, din cînepă, de la doamna Popa. De vreo două cearceafuri de pat, un pic mai mult…Nu ştiu ce a apucat-o, poate nu vrea să le dea nurorilor sau fiicei care nu apreciază îndeajuns, cine mai ştie…

Nu am descusut-o, dar mi-a adus-o pe furiş, să nu o vadă Nicu…Am înţeles că toţi au întrebat-o : « Ce mai faci şi cu asta ? »
La care ea ar fi zis că o pune în pubelă, ce să facă, dar i s-a strîns inima de părere de rău. Cum să arunci la pubelă atîta muncă ? Pentru cîţiva coţi de pînză, era de muncit nu glumă…era munca mamei ei, a ei şi chiar a lui Nicu…
Iată povestea acestei pînze :
IAS-eul unde lucra batrînul Mogoşanu, semăna cînepă pentru sămînţă, cînepă pe care muncitorii o recoltau, scoteau sămînţa, iar tulpinile erau considerate deşeuri. Unii muncitori, cei ale căror neveste erau harnice şi pricepute, le luau acasă, le puneau în topilă, le scoteau după 2-3 săptămîni, le spălau lovindu-le de suprafaţa rîului, bălţii sau ce o fi fost acolo, pe malul Dunării, le uscau la soare, apoi le duceau acasă, unde scoteau firele : fuioare de cînepă şi cîlţi. Pămîntul era fertil şi cînepa creştea foarte bine, lanul era atît de înalt încît nu s-ar fi putut vedea calul cu călăreţ cu tot, tulpinile albite şi uscate erau atît de tari de nu puteau fi rupte cu meliţa şi atunci Nicu, ginerele cel mare, era de mare folos, pentru că el le spărgea cu muchia securii. Mama Reta era o femeie vrednică, dar cînd s-a procopsit cu trei fete, toată lumea îi spunea că mult va avea de lucru să facă atîtea ţoale pentru zestre, aşa că femeia a muncit de i-au sărit capacele de şi-a ţinut fetele la şcoală, pe toate trei. Zestrea mai putea să aştepte. Fetele aveau diplôme, asta era zestrea ce au primit-o de acasă, dar acum, la bătrîneţe avea încă putere şi dorinţa de a fi utilă, aşa că în serile lungi de iarnă, şi-a tors fuioarele gîndindu-se la fetele ei care nu trebuia să trăiască cu frustrarea că nu au avut zestrea tradiţională, aşa ca s-a pus pe ţesut…A nevedit bumbac, cumpărat de fiica mai mare care aprecia cel mai mult lucrurile făcute în casă şi a bătut cînepă. A ieşit o pînză minunată. Iată însă că efortul ei era menit pubelei…

luni, 4 mai 2009

Izvorul Tămăduirii


24 aprilie 2009

Vineri. Altă mare sărbătoare : Izvorul Tămăduirii.Îmi aduc aminte că în urmă cu nişte ani buni, am făcut o excursie la Izbuc, un sat undeva în judeţul Bihor, unde există un izvor care iese de sub pămînt cu intermitenţe, un fel de « jet d’eau » cum spun francezii. Auzisem tot felul de poveşti despre puterea tămăduitoare a apei, despre oameni care intră în izvor să fie vindecaţi. Dacă nu au prea multe păcate apa iese imediat, iar dacă sînt tare păcătoşi apa nu iese ca să-i vindece...Pare că-l văd pe Liviu aşteptînd ca un pui de bogdaproste să curgă apa peste el şi să-l vindece de cine ştie ce boli închipuite, că el obijnuieşte să-şi pună singur tot felul de diagnostice. Se dusese acolo, cu o femeie de aici de la noi, o femeie necăjită, care s-a consolat cu luxaţia coxofemurală cu care s-a ales la naştere, dar voia să facă ceva mai mult pentru fiul ei, care avea aceeaşi problemă…Copilului i s- ar fi putut pune oasele la locul lor, imediat după naştere, dacă cineva s-ar fi preocupat, mai ales că cei de la dispensar cunoşteau bine familia . Poate chiar au recomandat ca ea să nască într-o maternitate, dar probabil, familia s-a opus… Acuma însă era prea tîrziu, se putea doar încerca o operaţie, dar oricum nu se punea problema aşa : familia nu credea, pur şi simplu în medici şi operaţie, nu voiau să sacrifice timp şi bani cu aşa ceva…Acelaşi lucru i se întîmplase şi ei, fusese o fată frumoasă, iar la şcoală nu o întrecea nimenea la învăţătură. Degeaba. Era şchioapă, după terminarea celor opt clase obligatorii, părinţii nu au mai scos-o în lume, nu a avut parte ca celelalte fete de vîrsta ei, să meargă duminica în centru, la joc, nu a avut parte să fie curtată de cineva, familia a aranjat o căsătorie cu un bărbat mult mai în vîrstă, iar acuma avea acest băiat…povestea se repeta. Numai ea ştie cum a convins familia soţului, să-i permită să meargă cu băiatul la Izbuc. Numai ea ştie cum a făcut rost de bani pentru călătorie…A sperat într-o minune .

Asta s-a întîmplat în alte vremuri, cînd astfel de intreprindere era, în cel mai bun caz, ridiculizată, de autorităţi, călătoria însăşi cerea mult curaj…Nu trebuia să afle nimeni unde şi cu ce scop a făcut pelerinajul…
Liviu era de încredere şi chiar a adus acasă apă sfinţită, într-o canistră…Acolo era o biserică şi nişte călugări, se facea slujbă afară, la izvor, de sărbătoarea Izvorului Mîntuirii, dar mai discret, nu cu atîta fast ca în zilele noastre. Era, de fapt, o mînăstire care s-a extins după schimbarea de regim din ’89.
De sărbătoarea Izvorului Mîntuirii, oamenii începuseră să facă acest pelerinaj în număr din ce în ce mai mare…
Aşa se face că într-un an, la cererea mai multor părinţi am organizat o excursie . Am anunţat copiii, la şcoală. S-au strîns vreo 30 de copii şi adulţi din comună. Am închiriat « duba » lui Dănuţu’ lu’ Iustin. Ce mizerabilă călătorie ! Eram ca într-un container, dar pînă la Izbuc nu era foarte departe şi toată lumea a considerat că merită efortul. Nici nu costase mult. Am ajuns la sfîrşitul slujbei, dar preotul şi călugării au fost foarte plini de solicitudine, au binecuvîntat şi miruit pe toată lumea, adulţii s-au rugat, copiii la fel, apoi am mers la izvor, însoţiţi de un călugăr, am văzut izbucul, am luat apa sfinţită pentru acasă şi ne-am bucurat de primăvara mult mai înaintată şi mult mai înflorită decît în muntele nostru.