Dediţei

Sîmbătă. Ieri m-a sunat o prietenă din copilărie. M-am bucurat enorm pentru că am trăit o viaţă de om departe una de alta şi ne-am văzut foarte rar. Auzisem că a rămas văduvă în urmă cu vreun an dar nu am putut să o prind la telefon decît într-un tîrziu…Acuma m-a sunat pentru ca să mă anunţe că o altă prietena, tot din copilărie, a murit. Nu ştiu de ce nu mă aşteptam şi am fost cumva şocată, deşi era oarecum de aşteptat: prietena noastră comuna. Doamna D, era bolnavă, fără

speranţă, dar pentru că mereu a fost o lupătoare şi mereu a ţinut cu avariţie de ceea era al ei, prin urmare era de înţeles că a ţinut la viaţa- ce bun poate fi mai personal decît viaţa- iată că s-a dus. Ce trist! De cînd am aflat că s-a operat, am dorit să corespondez cu ea, cu atît mai mult cu cît locuia în străinatate şi, probabil, îi era dor de acasă…

Una dintre cele mai frumoase amintiri care mi-a rămas proaspătă şi parfumată din acele timpuri de demult , este o pajişte imensă cu dediţei, pe care a descoperit-o într-un sfîrşit de iarnă, început de primăvară şi peste care s-a decretat stăpînă absolută, spre stupoarea celorlalţi copii cu care eram la poalele Măgurii. 

 

                             

Dependenţă (urmare)

5 februarie 2009
Trebuia neapărat să meargă acasă la fiecare sfîrşit de săptamîna, să dea la spălat hainele, să-şi facă baia generală. Mama ei se ocupa de tot: îi spăla rufele, călca, împăturea, împacheta, aşeza în valiză în timp ce îi explica fiicei, ce trebuie să poarte, în timp ce-i spunea ce să îmbrace în fiecare zi în săptămîna care urma, îi pregătea apa de baie şi îi spunea cum să se spele, răspunzînd cu răbdare la întrebări de genul: cum ştiu cînd pielea este curată? La urma o trimitea la un centru de înfrumusetare de unde se întorcea complet aranjată. Pentru ca toate să se desfăşoare după tradiţia familiei, rămînea ca duminică dimineaţă să meargă cu toţii la biserică, d-na B era fiică şi nepoată de preoţi, numai că în acele vremuri era mult prea riscant să afişezi originea aceasta „nesănătoasă”, iar d-l B, suferise deja nişte represalii din cauză că nu s-a înscris în partidul unic. Prin urmare, familia petrecea duminica dimineaţa acasă, discutînd despre toate acele lucruri din care se compunea viaţa întregii familii şi, mai ales despre colegele de cameră, îndrumătorul de grupă şi profesorii la care urma să avem primele examene, despre colegi ( mult prea puţini de genul masculin ), pe care d-l şi d-na B începeau să-i cunoască şi recunoască din prezentarea săptămînală a fiicei lor, aşa încît nouă, colegelor ei de cameră ajunseseră să ne cunoască pînă şi preferinţele culinare. De la un timp, fiecare primea la întoarcerea de duminică seara, cîte o surpriză gastronomică, special concepută de d-na B. Lucrurile au mers cam in ritmul acesta pînă în semestrul al doilea…

Trebuie să mă opresc, pentru că am ceva urgent de făcut în bucătărie.

 

                        

Amintire

4 februarie 2009

Contesa Cireşi Amare Prima era o persoană mai mult interesantă decît frumoasă, apetisantă, cu un anume şarm care venea din interior şi cucerea pe toată lumea, răspîndind voioşie. Avea părul subţire şi moale, care îi dădea mult de lucru să-l aranjeze ca să arate îngrijit. Faţa ei rotundă şi uşor pistruiată era luminoasă şi iradia încredere. Volubilă şi precisă, vorbea ca din carte.Tot ce avea de spus, şi avea multe, era bine documentat, pentru că era foarte, foarte bine pregătită,  tatăl ei, dl B…., a fost mereu alături de ea, la teme, de-a lungul şcolarităţii şi niciodată nu şi-a permis să meargă în clasă fără a stăpîni absolut tot ceea ce era scris în manual, chiar şi în subsolul paginii, fără a citi absolut toată bibliografia recomandată de profesori și chiar ceva în plus. Acuma trebuia să-şi aleagă cu grijă priorităţile lăsînd pentru mai tîrziu, plăcerea de a citi pe îndelete, dar nu era chiar atît de simplu… Copil unic, a fost mereu scutită de cele mai mărunte treburi ca să aibă timp de învăţat, nu ştia nici să-şi spele batistele sau ciorapii. La început nu mi-am dat seama, era doar una dintre noi: mergea la cursuri, la bibliotecă, se neliniştea cînd nu reuşea să se pregătească pentru a doua zi pentru toate seminariile, ca noi toate de altfel şi credeam că dorinţa ei de perfecţiune era un ideal spre care năzuia, o aspiraţie…De unde! Începeam să pricepem că ceea ce ne spunea ea despre vremuri din liceu, nu era o figura de stil: chiar aşa s-a întîmplat: fusese eleva model, care nu putea fi prinsă cu lecţia neştiută perfect.

(va continua)