sâmbătă, 21 februarie 2009

Serbările zăpezii


21 februarie 2009
Sîmbătă. “Serbările zăpezii”, a patra ediţie. Lume multă: invitaţi, turişti, spectacole pe pîrtii, concursuri, seară cu foc de tabără, coborîre cu torţe, pomana porcului…Acesta ar fi programul de azi…L-am aflat de la cineva care era de serviciu în Primărie.
Musafirii mei au oboist foarte tare: sînt                  ddddddddddddddddddddddddddd  din Cîmpia de Vest şi aerul de munte îi epuizează: au plecat de dimineaţă cu intenţia să nu mai coboare de la pîrtie pînă seara, şi-au luat şi gustare cu ei, dar s-au întors pe la prînz să ia masa acasă şi chiar au dormit, după care au urcat din nou…Nici nu am avut timp să aspir prin camere…

Munţii, munţii


 15 februarie 2009
In aceste zile de februarie, a nins. Nu prea convingător, dar a nins, ceea ce bucură enorm pe cei care au afaceri în turism, pe cei care au investit în ideea amortizării în acest sezon, dezamăgitor pentru toată lumea, prestatori de servicii precum şi clienţi, tocmai prin lipsa zăpezii. La sfîrşitul săptămînii vor fi “Serbările zăpezii”, eveniment la patra ediţie, cred, organizat de Primărie cu sprijinul Consiliului judeţean, probabil, şi a tot felul de sponsori, presupun. Satul va fi invadat de turişti, pensiunile vor fi pline, pîrtia de schi va aduce încasări considerabile proprietarului, dar şi celor care au afaceri colaterale ca să zic aşa: monitori de schi/ snowboard, magazine alimentare şi îmbrăcaminte de sezon, închirieri echipament, mici comercianţi de “fast food” şi băuturi. Toţi se consideră norocoşi dacă ninge, chiar şi cei, mai puţini la număr, care sînt stresaţi de munţii de gunoaie din centrul comunei, chiar în faţa Primăriei. Dacă ninge totul pare frumos! Poate se va rezolva într-o zi această problemă, primarul de acuma s-a dovedit destul de vrednic în comparaţie cu celălalt. Partea cea mai grea a fost rezolvată, Primăria are un contract cu o firma de salubritate care ridică gunoiul în fiecare zi de luni, dar gunoiul care aşteaptă această zi în centrul comunei este o ruşine, iar acest lucru ţine strict de simţul gospodăresc al celui care este responsabil din Primărie, cine-o fi, nu ştiu, dar sigur pe nimeni nu deranjează. Cert este că, deocamdată, toţi ne facem de ruşine, domnilor!
Oare nimeni dintre cei care îl înconjoară şi îl sfătuiesc, ori dintre cei care îl critică pe primar, nu poate să-i sugereze iniţierea sau participarea comunei la un concurs de frumuseţe urbanistică, cum ar fi “cea mai curată”, sau “ cea mai înflorită localitate rurală”, “cea cu cel mai mare numar de cetăţeni implicaţi” “ cea mai frumos luminată sau mobilata” şi cîte şi mai cîte…
Chiar trebuie oare să ajungem în sapă de lemn din cauza lipsei de curăţenie, din cauza unei lipse de unitate în noua arhitectură a localităţii, din cauza coloritului strident al noilor pensiuni? Turistii au venit mereu în aceasta vale pentru peisaj, pentru monumentele naturale si pentru aşezările omeneşti, foarte bine integrate în natura înconjurătoare…

sâmbătă, 14 februarie 2009

Valentine's Day


14 februarie 2009
Sîmbătă.
Am musafiri de la capitala judeţului, nişte tineri care au mai fost la mine, anul trecut tot în februarie. Au venit de ieri, sînt două fete şi doi băieţi. Nu schiază, deci nu au un program chiar foarte legat de pîrtie, sînt genul: evadat de acasă, petrecut vremea cu prieteni, vin, bere, ţigări. Fumează mai ales fetele, ca să fie în pas cu vremurile, să fie emancipate, cunosc, am trecut şi eu prin asta, nu m-a pasionat chiar tare, dar m-a ţinut “assez longtemps”.
Azi este Valentine’s Day, a picat bine la sfîrşitul săptămînii, a fost îndelung mediatizată, plus spiritul nostru de maimuţă, prin urmare iată-ne cu încă o sărbătoare lipită în calendar, dar mai ales cu un nou prilej de campanie publicitară şi comercială înainte de românescul mărţişor…Aşa merge lumea, aşa mergem şi noi…Ne aranjăm viaţa în funcţie de liederi, iar în acest moment americanii sînt, vrem nu vrem, cei care dau tonul.

Designer


12 februarie 2009
Vineri.
Am fost acasă, m-am dus mai ales pentru înmormîntare, dar încă nu erau înfloriţi nici măcar ghioceii chiar dacă vremea era blîndă şi primăvăratică, nu ca la munte, unde locuiesc acuma.
Am ajuns pe întuneric, casa s-a încălzit destul de repede, erau lemne lîngă sobă, aşa că am reluat triatul hîrtiilor coborîte astă toamnă din pod şi m-am cufundat cu totul în lectura unei corespondenţe cu sora mea.
Am găsit chiar şi o scrisoare a Contesei Prima, dintr-o vacanţă care ne-a ţinut departe una de alta, devenisem deja prietene şi, cumva preluasem unele dintre dilemele ei, aşa că îi lipseam…Era pe vremea cînd mai prietenea cu Bo, un tînăr foarte controversat ca posibil pretendent la mîna d-şoarei, pentru că avea vreo două minusuri cu care mai ales dl şi d-na B nu se împăcau prea bine şi anume:1: provenea dintr-o familie de ţărani care lucrau la CAP şi 2: nu a reuşit la facultate, ceea ce a dus la recrutarea şi înrolarea pentru un an, în armata patriei. Aşa că, îmi spunea mie toate ofurile cu care era presărata vacanţa mare din primul an, o vacanţă binemeritată după mult stress cauzat de numeroasele examene pe care am reuşit, în cele din urmă să le luăm! Ura! Eram integraliste! Şi, speram din toată inima, bursiere! Era important asta, bursa, cît de mic era cuantumul ei, acoperea cazarea şi masa, iar banii ce-i primeam de “buzunar”, nu erau cine ştie ce, mai mergeam la spectacole, sau la dans, dar cei pe care îi mai primeam de acasă, dacă îi mai primeam, “Ce bani mai vor, doar au bursă?!” ne trebuiau pentru carti şi, eventual ceva haine. Ah! Da! Parinţii noştri munceau din greu pentru aceşti bani, iar taţii se lăsau cu greu convinşi că statutul spre care aspiram necesita haine decente, dacă elegante, era cu mult prea mult peste puterile familiei…Asta făceam în vacanţă: haine ieftine, dar deosebite. Eram un fel de designer, cum ar veni. Cu mama, amîndouă, cumparam ceva material mai ieftin, mai adăugam ceea ce se mai găsea pe acasa, ceea ce mai cădea de la “atelierul de croitorie al mamei”, din transformarea hainelor sale, de pe vremea lui Pazvanti şi realizam unicate…De fapt, duplicate, pentru că mai era şi sora mea…
Nu mai am timp de amintiri, am lipsit de acasă trei zile şi am multă treaba de făcut, dar sper să revin. Cine ştie din ce capăt o s-o iau data viitoare, dar mai vedem…

Prinţesa Vişina





24 ianuarie 2009
Sîmbătă.
Jurnal… Era un caiet, de fapt, au fost o mulţime de caiete pe care le ţineam în camera mea…Pe atunci nu aveam o fotografie pe care să o sacrific pentru foaia de titlu a jurnalului meu, deşi mi-ar fi plăcut să ştiu că mai tîrziu, cînd îmi voi reciti jurnalul, îmi va plăcea să mă revăd, pe mine cea de atunci, aşa că am desenat un autoportret şi chiar mi-am realizat un blazon. Eram pe atunci Prinţesa Vişina. De ce tocmai Prinţesa Vişina? Păi, eram acolo o întreaga lume de personaje haioase şi nu tocmai lipsite de pretenţii, dar mai ales o atmosferă uşor acidulată, unde fiecare putea să comenteze fără nici o cenzură şi fără consecinţe fiecare gest, cuvînt sau acţiune a oricărei membre a comunităţii, ca şi gustul Vişinei sau a Cireşelor Amare. Iată unde bat! Pentru că exista şi o contesa Cireşi Amare, cu un blazon puţin diferit, despre care nu mai ştiu nimic de mulţi ani şi de care mi-e foarte dor.

sâmbătă, 7 februarie 2009

Dediţei

Deditel

Sîmbătă. Ieri m-a sunat o prietenă din copilărie. M-am bucurat enorm pentru că am trăit o viaţă de om departe una de alta şi ne-am văzut foarte rar. Auzisem că a rămas văduvă în urmă cu vreun an dar nu am putut să o prind la telefon decît într-un tîrziu…Acuma m-a sunat pentru ca să mă anunţe că o altă prietena, tot din copilărie, a murit. Nu ştiu de ce nu mă aşteptam şi am fost cumva şocată, deşi era oarecum de aşteptat: prietena noastră comuna. Doamna D, era bolnavă, fără
speranţă, dar pentru că mereu a fost o lupătoare şi mereu a ţinut cu avariţie de ceea era al ei, prin urmare era de înţeles că a ţinut la viaţa- ce bun poate fi mai personal decît viaţa- iată că s-a dus. Ce trist! De cînd am aflat că s-a operat, am dorit să corespondez cu ea, cu atît mai mult cu cît locuia în străinatate şi, probabil, îi era dor de acasă…
Una dintre cele mai frumoase amintiri care mi-a rămas proaspătă şi parfumată din acele timpuri de demult , este o pajişte imensă cu dediţei, pe care a descoperit-o într-un sfîrşit de iarnă, început de primăvară şi peste care s-a decretat stăpînă absolută, spre stupoarea celorlalţi copii cu care eram la poalele Măgurii.

joi, 5 februarie 2009

Dependenţă


5 februarie 2009
Trebuia neapărat să meargă acasă la fiecare sfîrşit de săptamîna, să dea la spălat hainele, să-şi facă baia generală. Mama ei se ocupa de tot: îi spăla rufele, călca, împăturea, împacheta, aşeza în valiză în timp ce îi explica fiicei, ce trebuie să poarte, în timp ce-i spunea ce să îmbrace în fiecare zi în săptămîna care urma, îi pregătea apa de baie şi îi spunea cum să se spele, răspunzînd cu răbdare la întrebări de genul: cum ştiu cînd pielea este curată? La urma o trimitea la un centru de înfrumusetare de unde se întorcea complet aranjată. Pentru ca toate să se desfăşoare după tradiţia familiei, rămînea ca duminică dimineaţă să meargă cu toţii la biserică, d-na B era fiică şi nepoată de preoţi, numai că în acele vremuri era mult prea riscant să afişezi originea aceasta nesănătoasă, iar d-l B, suferise deja nişte represalii din cauză că nu s-a înscris în partidul unic. Prin urmare, familia petrecea duminica dimineaţa acasă, discutînd despre toate acele lucruri din care se compunea viaţa întregii familii şi, mai ales despre colegele de cameră, îndrumătorul de grupă şi profesorii la care urma să avem primele examene, despre colegi ( mult prea puţini de genul masculin ), pe care d-l şi d-na B începeau să-i cunoască şi recunoască din prezentarea săptămînală a fiicei lor, aşa încît nouă, colegelor ei de cameră ajunseseră să ne cunoască pînă şi preferinţele culinare. De la un timp, fiecare primea la întoarcerea de duminică seara, cîte o surpriză gastronomică, special concepută de d-na B. Lucrurile au mers cam in ritmul acesta pînă în semestrul al doilea…
Trebuie să mă opresc, pentru că am ceva urgent de făcut în bucătărie.

miercuri, 4 februarie 2009

Amintire


4 februarie 2009

Contesa Cireşi Amare Prima era o persoană mai mult interesantă decît frumoasă, apetisantă, cu un anume şarm care venea din interior şi cucerea pe toată lumea, răspîndind voioşie. Avea părul subţire şi moale, care îi dădea mult de lucru să-l aranjeze ca să arate îngrijit. Faţa ei rotundă şi uşor pistruiată era luminoasă şi iradia încredere. Volubilă şi precisă, vorbea ca din carte.Tot ce avea de spus, şi avea multe, era bine documentat, pentru că tatăl ei, dl B…., a fost mereu alături de ea, la teme, de-a lungul şcolarităţii şi niciodată nu şi-a permis să meargă în clasă fără a stăpîni absolut tot ceea ce era scris în manual, chiar şi în subsolul paginii, fără a citi absolut toată biografia recomandată de profesori ori acuma trebuia să-şi aleagă cu grijă priorităţile lăsînd pentru mai tîrziu, plăcerea de a citi pe îndelete, dar nu era chiar atît de simplu… Copil unic, a fost mereu scutită de cele mai mărunte treburi ca să aibă timp de învăţat, nu ştia nici să-şi spele batistele sau ciorapii. La început nu mi-am dat seama, era doar una dintre noi: mergea la cursuri, la bibliotecă, se neliniştea cînd nu reuşea să se pregătească pentru a doua zi pentru toate seminariile, ca noi toate de altfel şi credeam că dorinţa ei de perfecţiune era un ideal spre care năzuia, o aspiraţie…De unde! Începeam să pricepem că ceea ce ne spunea ea despre vremuri din liceu, nu era o figura de stil: chiar aşa s-a întîmplat: a fost eleva model, care nu putea fi prinsă cu lecţia neştiută perfect.